Învăţătura Preotului de altar – ,,Astăzi, suntem la Urdari, la şcoală. Într-o sală de clasă, preoţi şi cadre didactice”!

Trebuie să înțelegem că nu generația noastră a întemeiat Biserica, nici școala și nici ora de religie, pentru că şcoala s-a născut și a crescut în tinda Bisericii, iar când acest fapt este reactualizat, cu timp şi fără timp, el se transformă în izvor de apă vie pentru sufletul omului! Ştim că primele școli au fost înființate de români pe lângă biserici și mănăstiri, primele cursuri în limba română au avut loc în școala din curtea bisericii, ceea ce înseamnă că Biserica și Școala sunt în prezent și vor rămâne în viitor pilonii de bază ai formării caracterului uman sănătos și durabil! Pentru că astăzi suntem la Urdari, la şcoală şi într-o sală de clasă, preoţi şi cadre didactice, oameni cu mare experienţă de viaţă, aşa cum este domnul General Grigore Stamate, putem înţelege, prin întâlnirea cu cartea, că societatea rurală se constituie treptat prin evoluţia obştilor săteşti dintr-un anumit spaţiu geografic, şi în sânul obştilor săteşti, odată cu răspândirea creştinismului apare şi instituţia de bază a acestei religii, adică biserica noastră creştină, împreună cu slujitorul său care este preotul! Bazându-se pe învăţăturile creştine, preotul îndeamnă pe cei care îl ascultă, să fie ca fraţii, pentru că viaţa aceasta este o frântură din Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, deci, să muncească, pentru că aşa cum spune Apostolul Pavel, cine nu munceşte, nici să nu mănânce, să asculte de conducători… Daţi Cezarului ce-i al Cezarului, să-şi respecte semenii, să-i ajute la nevoie. Deci, repetate mereu, aceste îndemnuri au format treptat convingeri care au marcat viaţa omului de la sat în diferite perioade istorice, ceea ce înseamnă că biserica şi preotul sunt factori esenţiali în crearea şi menţinerea comunităţilor săteşti, deoarece fără biserică şi preot, comunitatea se înstrăinează, se destramă, se debusolează, uneori chiar se risipeşte, alipindu-se altor comunităţi unde aceşti factori există. Dar, pe măsură ce comunităţile săteşti se consolidează, cresc numeric, încet încet îşi delimitează hotarul în raport cu cele învecinate şi încep să fie pomenite în documente scrise, de cele mai multe ori fiind amintite şi bisericile cu hramul pe care îl poartă. În jurul bisericii şi al preotului se formează o parohie care se organizează treptat în forme specifice de convieţuire şi de credință! Conştiinţa omului că aparţine unei comunităţi care are la bază precepte comune enunţate mereu de către preot, îi dă ţăranului un sentiment de siguranţă, îl face să treacă mai uşor peste greutăţile de zi cu zi, îl face să creadă că va fi aşa cum va vrea bunul Dumnezeu, ceea ce îl face să privească viaţa mai optimist, să creadă că există o forţă care le rânduieşte pe toate şi pe care omul nu o poate controla. Fără învăţăturile creştine, viaţa omului de la sat nu are un sens clar definit, devine mai săracă, lipsită parcă de un ţel, dar, dacă unele învăţături sunt însuşite în funcţie de capacitatea fiecăruia, atunci se creează un anumit echilibru între ceea ce este concret şi ceea ce ar putea să urmeze după ce viaţa pământească se sfârşeşte într-un loc marcat de cruci şi de morminte! Aproape două milenii de existenţă a bisericii i-au creat acesteia un loc central în cadrul comunităţi lor săteşti, pentru că dintotdeauna, toţi locuitorii satului mergeau la biserică, prilej cu care se puteau întâlni, se puteau sfătui după terminarea slujbei în problemele mai importante care priveau comunitatea, se primeneau fizic şi sufleteşte, îşi aminteau de înaintaşii lor pe care preotul îi pomenea şi le aducea ofrande, unii sperau şi ei să ajungă în lumea drepţilor. Viaţa şi activitatea comunităţilor de credincioşi era marcată şi de sunetele clopotelor care anunţau sărbătorile, doliul, un eveniment mai deosebit, un pericol, iar, spre mirare, acesta îi îndemnau pe oameni să-şi facă semnul crucii, să spună tare sau în gând un simplu şi emoţionant: Doamne-ajută! Astăzi, vom aduce bisericile şi cântecele psaltice la Şcoala Gimnazială din Urdari, deoarece învăţăturile creştine se răspândesc prin viu grai, iar, treptat, apare necesitatea, pentru ca ele să nu fie alterate şi amestecate cu alte practici, să se scrie, să se ordoneze, să poată fi repetate mereu în forma lor iniţială. Aşadar, venim la şcoală, iar, pentru acest lucru este nevoie de ştiinţă de carte şi de glasul zglobiu al copiilor! Glasul Lui Dumnezeu s-a desprins mereu în mănăstiri şi în biserici, prin capacitatea acestora de a cuprinde la însuşirea ştiinţei de carte un număr mare de oameni, de aceea, apare firesc nevoia creării unei instituţii capabile să adune şi să formeze tinerilor deprinderi pe care multe secole nu le-au avut: scrisul, cititul, socotitul. Aceste instituţii se numesc ŞCOLI şi ele sunt organizate ca instituţii de sine stătătoare, iar cei ce se ocupă de ele sunt şi slujitori ai lăcaşelor de cult. De oameni ştiutori de carte începe să aibă din ce în ce mai mare nevoie şi societatea actuală, mai ales în perioada modernă a istoriei în acţiunea de organizare a şcolilor. Dascălii şi preoţii se îngrijesc de experienţa acumulată în predarea şi însuşirea cunoştinţelor elementare de către slujitorii bisericilor şi mănăstirilor, chiar dacă practicile acestora capătă un orizont limitat, pentru că astăzi, la Şcoala din Urdari, vom fi împreună şi ne vom apropia mai mult unii de alţii, pentru a învăţa lecţia credinţei şi credinţa lecţiei învăţării!
Preot Paroh Năvârcă Ion Marius, Parohia Urdarii de Sus, Gorj