În această zi din Săptămâna Mare, mă consider mireanul duhovnicesc, smerit şi harnic prin vocaţie, care vine mereu la slujbele de la Biserica mea de parohie din Piaţa Mică, poate ca un smochin având frunze şi roade modeste, ca omul să vadă de va găsi ceva în el, pentru că şi sinagoga iudeilor era un smochin în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii, de aceea a luat și legea de la ei și i-a făcut de ocară pe cei necredincioşi! Iar, iudeii care Îl vedeau pe Iisus Hristos că făcea tuturor totdeauna bine și că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine și nicidecum puterea de a face rău. Dar Stăpânul, fiind iubitor de oameni, n-a vrut să arate asupra oamenilor că poate face rău şi ca să convingă poporul cel nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un Om bun ce nu vrea să-Și arate puterea Sa de a pedepsi vreun om, ci cu ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare, pentru că ajunsă până la noi din bătrâni înțelepți, evocarea eroilor şi a strămoşilor noştri și-a făcut acoperământ din icoana Domnului Iisus Hristos, ca un iubitor de oameni! Am făcut referire la smochinul din Evanghelie, pentru că noi, oamenii mireni, de multe ori căutăm dulceața plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă usturimea și iuțimea conștiinței, iar, simbolul smochinului ne îndeamnă la umilință, după cum istoria lui Iosif a fost așezată pentru a ne înfățișa pe Iisus Hristos! Fiecare suflet plin de roadă duhovnicească este un pom roditor, iar, dacă Domnul găsește sub el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl trimite la viaţă roditoare! Dacă smochinul uscat din Sfânta Evanghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozește pe cei care nu fac rod potrivit de virtute, pomul roditor din Grădina Edenului seamănă cu smochinul roditor din Grădina Ghetsimani, pentru ca în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, să mărturisim cu smerenie: Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi! Da, fraţilor, scurtă este deja vremea noastră cea preţioasă, scumpă vreme e vremea postului şi a pocăinţei, iar, acum, în Postul Patimilor Domnului, să fim toţi cei împăcaţi cu Domnul şi să ne vedem despovăraţi de păcate, şi o spun ca pe o preîntâmpinare, ca nu cumva cineva, amânând de la o zi la alta pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, să o amâne de tot şi în acest post, drept care se va chinui un an întreg sub povara păcatelor şi a mâniei lui Dumnezeu care stă să cadă asupra sufletului oamenilor. Şi încă este bine dacă vom trăi până la următoarea vreme bineprimită, pentru că altfel, vom merge nemiluiţi şi în lumea cealaltă, unde ne vor deschide uşa şi fără ca noi să facem ceva pentru asta, dar, deja nu spre pocăinţă, ci ne vor aştepta braţele Părinteşti, nicidecum, focul cel nestins, viermele cel neadormit şi duhurile răutăţii, când ne dorim să ne întâmpine duhurile binelui! Iisus S-a dus totdeauna acolo unde vedea că suferinţa i-a biruit pe oameni şi acoperă cu zăbranicul ei negru bucuria, iar suferinţa este mai acasă acolo unde este moartea. Domnul ne învaţă că nimic nu te poate zgudui mai mult decât moartea şi aceasta atunci când loveşte pe unul care-ţi este mai drag şi de care te simţeai legat cu legăturile cele mai dulci ale prieteniei. Şi tocmai acolo unde moartea împărăţeşte cu toată puterea ei, ochii Mântuitorului se opresc cu mai multă stăruinţă! De acestea, aducându-ne aminte, să ne grăbim, fraţilor, a ne deschide uşile pocăinţei, aşa cum ne-o arată sfinţii mărturisitori cu ale căror rugăciuni fie ca Domnul să ne înţelepţească în această lucrare atât de trebuincioasă pentru noi! De aceea, haideţi să ne ţesem această cămaşă, cu rugăciunile, cu împărtăşirea, cu slujirea aidoma Mântuitorului Iisus Hristos pentru lumea aceasta în care trăim, în care mai mult suspină făptură necuvântătoare decât minţile cele prea mult strălucitoare după dorul întâlnirii cu Mântuitorul şi Stăpânul nostru Iisus Hristos. Vedem că natura s-a dăruit, natura L-a primit, până şi lemnul Crucii a fost mai primitor decât inimile noastre, în unele clipe! Haideţi să ne însemnăm şi noi cu acest semn biruitor şi cu el să deschidem cerul inimii pentru ca, intrând Iisus în sufletele noastre, vânturile şi valurile care ne tulbură şi ne împrăştie, să se liniştească şi prin noi, lumea să audă cuvintele Sale: „Îndrăzniţi, Eu sunt! Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”!
Ionică BOŞTINĂ, mirean duhovnicesc şi optician
