Învățământul românesc pe toboganul mediocrității și…mai mult decât atât

850

De regulă, în orice țară civilizată, atenția și preocuparea celor care diriguesc rânduielile societății se îndreaptă spre cele mai importante trei sectoare, anume: economia, educația și sănătatea. Și nu este deloc întâmplător, pentru că acolo unde aceste priorități au fost așezate pe făgașul lor normal, absolut firesc, beneficiul investițiilor umane și materiale a însemnat dezvoltare, progres și stabilitate socială, cultură și civilizație. Din păcate, nu același lucru se poate spune despre România, unde fără excepție, în toate domeniile de activitate se merge de-a valma, de unde și sistemul de învățământ, de prea multă vreme se zbate în neputință și mediocritate, aflându-se tot mai departe de locul și rolul său valoric în societate, cu precădere de calitatea procesului instructiv-educativ, de formarea personalității umane și profesionale a tinerelor generații, în primul rând, legate de cerințele pieței muncii. Și marile carențe din sistem au apărut după decembrie ’89, pe fondul lipsei unor strategii și obiective clare de revigorare a școlii românești, în schimb au abundat tot felul de pseudo-reforme care au însemnat tot atâtea eșecuri și rebuturi școlare. Este un con de umbră păgubos din care ai noștri foști și actuali guvernanți, indiferent de culoarea lor politică nu au dorit a servi națiunea română, mai mult decât atât au ,,reușit” a cocoța adeseori în fruntea Ministerului Educației și a inspectoratelor școlare oameni fără valoare și abilități manageriale și profesionale, primând fără îndoială criteriile politice.
Și atunci la ce te mai poți aștepta, perseverându-se în acreditarea non-valorilor și non-inovațiilor în educație, după cum de peste 30 de ani România se află pe ultimele locuri în U.E. privind alocarea de investiții pentru acoperirea nevoilor și modernizarea sistemului de învățământ. În altă ordine de idei, surprinde renunțarea la sistemul ciclic obligatoriu de perfecționare și evaluare profesională și psiho-pedagogică a cadrelor didactice, cu atât mai mult cu cât după decembrie ‘89 nu au intrat în sistem cei mai performanți absolvenți cu studii superioare, dovadă fiind și rezultatele mediocre obținute de candidații înscriși la examenele pentru ocuparea unor posturi de titulari și suplinitori în învățământ. Iar dacă mai adăugăm și situația mai mult decât precară din mediul rural, unde încă mai sunt școli care acoperă discipline importante cu profesori necalificați, putem spune că avem imaginea clară a școlii românești la acest început de veac XXI. Altfel spus, pete și umbre peste ceea ce se întâmplă în învățământul nostru, între altele bazându-se și mai departe pe curricule și manuale școlare depășite, pe lecții cu însușiri de cunoștințe axate în cea mai mare parte pe memorare și ulterior cedate uitării. De unde și timpii reduși acordați implicării cu responsabilități active ale elevilor la lecții, mai ales pe segmentul creativității și formării deprinderilor de muncă independentă și justificată în consolidarea unor cunoștințe solide, inclusiv prin activități practic-formative, ș.a.m.d. Or de la o astfel de strategie de învățare perimată se mai pot emite în plus și pretenții de interdisciplinaritate, un nivel de pregătire ridicat și performanțe școlare, exceptându-i aici fără îndoială pe elevii evident mai dotați intelectual și pe acele cadre didactice novatoare care reușesc totuși să ,,sfințească” locul lor de muncă?
În prezent, asta ne mai trebuia, această pandemie absolut năucitoare și pentru sistemul de învățământ, scoțându-ne la iveală multe alte probleme și neputințe, de ani în șir nerezolvate de către cei care astăzi dau din colț în colț cu tot felul de soluții neghioabe și care acum, vorba poetului, ,,nimic nu au a spune”. Sunt până la urmă guvernanții și politrucii incompetenți cu mulți ani petrecuți pe la palatele Cotroceni și Victoria, dar care nu și-au făcut datoria față de țara lor și în cazul nostru față de școala românească. Că dacă analizăm doar ,,Strategia educației și formării profesionale”, elaborată de Ministerul Educației pentru perioada 2016-2020, o să constatăm că eșecul este aproape total. Fie că ne referim la problemele și neajunsurile din sistem menționate mai sus, cu precădere la carențele legate de pregătirea elevilor și de cerințele pieței muncii, dar pe de altă parte la condițiile precare de studiu din multe unități școlare, în special din mediul rural și zonele defavorizate. Altfel spus, deși în Constituția României este stipulată garanția gratuității învățământului pentru toți copiii de vârstă școlară de unde și crearea condițiilor de studiu pentru fiecare în parte, rânduielile procesului instructiv-educativ nu stau deloc așa. Pentru că vorbim atât de subfinanțarea infrastructurilor școlare și a dotărilor didactico-materiale pentru diferitele grupe de vârstă ale copiilor, dar și pentru faptul că mulți copii proveniți din familii care trăiesc în sărăcie extremă, chiar în condiții de promiscuitate, sunt nevoiți să abandoneze școala încă din primele clase de studiu, iar alții cu greu reușesc să termine ciclul gimnazial. Și astfel, destul de puțini, cei mai dotați și cu posibilități materiale mai bune, se încumentă a continua treptele superioare de învățământ. Mult mai concret, astăzi la nivel național rata analfabetismului depășește 7%, iar a analfabetismului funcțional, la sfârșitul anului 2018, conform rezultatelor la testele PISA, se situa la circa 44%.
Așadar o situație îngrijorătoare, cu aplecare spre învățătură a unui segment foarte mare din totalul populației de vârstă școlară din România și orice cetățean român de bună-credință se întreabă ce se va întâmpla într-un viitor apropiat cu țara noastră, mai exact atunci când copiii și tinerii de astăzi vor deveni seniorii de mâine și forța de muncă calificată atât de necesară dezvoltării și progresului societății românești. Cu atât mai mult cu cât o parte dintre tinerii absolvenți cu înaltă calificare pe diferite specialități și domenii de activitate, aproximativ în procent de peste 30% părăsesc țara, pentru a găsi locuri de muncă mult mai bine remunerate financiar decât în România, la care se adaugă și alte oportunități de realizare și perfecționare profesională, implicit condiții de muncă și de viață mai bune. Acum, prin apariția și răspândirea acestui devastator COVID-19, practic sistemul nostru de învățământ a fost dat cu totul peste cap, cu un an școlar compromis și datorită incompetenței și lipsei de soluții viabile pentru astfel de situații din partea Ministerului Educației. De altfel, s-a adâncit și mai mult prăpastia celor peste 30 de ani pierduți degeaba și din care nimeni dintre cei avizați din guvernările și conducerea țării din toată această perioadă, indiferent cum s-au chemat, nu au învățat nimic. Altfel spus, dezastrul pe care l-au lăsat în urma lor se vede, cu toată privirea și îngrijorarea amarnică a unei întregi națiuni. Iar paradoxul și culmea nesimțirii, al nerușinării fără pereche depășește orice închipuire, văzându-i și azi pe ,,sticlă”, dându-și cu presupusul cu tot felul de fanfaronade, inclusiv despre învățământ. Dar cine nu-i cunoaște pe acești ,,zmei” ai politikiei românești, invitați aproape zilnic pe la posturile de televiziune, după aceleași vechi tipare și jalnice interese și parti-pris-uri de nișe asumate, precum: Băsescu, Tăriceanu, Ponta, E. Andronescu, Funeriu, Anisie, L. Orban, ș.a.m.d.
Acum, la ananghie, Ministerul Educației dă din colț în colț și nu știe ce să facă pentru a mai salva ce se mai poate, sau mai degrabă un fel de praf în ochii lumii, experimentându-se învățarea online în școli, evident prin sprijinirea elevilor cu o tehnologie adecvată, mai exact dotarea școlilor cu tablete. Or dacă în mediul urban, unde oricum condițiile introducerii unor mijloace moderne în școli sunt mai acceptabile, din păcate, nu despre același lucru se poate vorbi în mediul rural, în special în zonele defavorabile. Iar aici este marele handicap, fiind aproape imposibilă o finalizare practică din lipsă de alte elemente tehnice de conectare și evident de alte investiții suplimentare. Deci, destule bătăi de cap, pentru că, așa cum mai spuneam, de ani de zile învățământul românesc a fost neglijat și este subfinanțat, zbătându-se în mediocritate. Și să mai vorbim de implementarea și conectarea la internet, tablete și alte tehnologii moderne în mediul rural, când încă mai găsim multe unități școlare în stare avansată de degradare, cu dotări didactico- materiale necorespunzătoare, fără instalații sanitare și apă curentă la robinet, cu grupuri sanitare în colțul curtii școlii și, nu în ultimul rând, cu o încadrare fără personal didactic calificat, etc.? Situație, pentru a ne da și mai mult seama de toată această brambureală din învățământ, trebuind a mai spune că au fost și aici 30 de ani pierduți degeaba și pentru faptul că s-au perindat pe la ministerul de resort un număr exagerat de miniștri și niciunul dintre ei nu și-a dus mandatul până la capăt. Altfel spus, aceasta este fața reală a învățământului din România, cu repercusiuni grave asupra întregii societăți. Or, să se fi uitat atât de ușor în toți acești ani, cu trimitere specială către factorii de putere și decizie ai statului român, ce înseamnă școala pentru dezvoltarea și progresul țării și că știința și cultura înseamnă pentru orice națiune cunoaștere, iar cunoașterea ar trebui să însemne până la urmă însăși bunăstarea omului, nu doar materială, ci și una sufletească, psihică și socială? Iar aici ne vine în minte iarăși uriașa lipsă de responsabilitate a celor care fac și desfac politica educației în România, mutilând prin tot ceea ce se mișcă din acest segment extrem de important al societății, exact drumul școlii spre îndeplinirea rostului său bine definit privind pregătirea și formarea în cel mai bun sens al cuvântului, a ceea ce în orice colț al lumii înseamnă generația tânără – prezentul și viitorul oricărei națiuni. Cu atât mai vârtos cu cât fiecare în parte își caută un loc cât mai potrivit pe această planetă bio-umană și care este tot mai slab luminată moral și sufletește din pricina unor banalități ostentative, voit provocate tot de ființa omenească.
Și deși mi-am propus aici să nu fac referiri, dar mai ales să dezvolt și o temă legată de învățământul românesc universitar, măcar câteva trimiteri în această direcție, credem că totuși sunt necesare în contextul temei și dezbaterii propuse mai sus. Considerăm a fi oportun pentru că învățământul superior depinde la rândul său de ceea ce se întâmplă în învățământul preuniversitar, suferind laolaltă de aceeași boală cronică, a mediocrității și evident al insuficientei pregătiri pentru viață a unui număr important de absolvenți din rândul tinerei generații. De altfel, trăim timpurile în care în sistemul nostru de învățământ, dar nu numai, este o inflație de universități și facultăți, inclusiv în mediul privat și ai căror viitor absolvenți nu-și găsesc locul potrivit pe piața muncii. Abundă, de asemenea, cu o lejeritate ieșită din comun plagiatele și obținerea de diplome și doctorate, altfel spus un cabotinism intelectual care nu face deloc bine cercetării, științei și culturii românești. Chiar mai mult decât atât, au ajuns să predea în unele instituții de învățământ superior așa-zise cadre didactice universitare cu titluri și acreditări obținute aiurea, adică fără a avea o pregătire de specialitate corespunzătoare pentru un domeniu sau altul de activitate. Atunci să ne mai mirăm că în România de azi ajung să ia locul valorii non-valorile, că ajung în vârful diferitelor domenii oameni fără pregătire serioasă, dar puși acolo pe criterii politice, nepotisme de tot felul, ș.a.m.d.? Or, astfel de nemernicii îți provoacă lehamite, văzând ce se întâmplă în Românica noastră, bunăoară cum oameni și specialiști valoroși sunt dați la o parte și marginalizați și pui în locul ce li s-ar cuveni tot felul de incompetenți și de personaje dubioase, care la vremea lor de învățătură, dar și mai departe au considerat și așezat școala doar între mofturi și fițe de viață, în schimb ajung prin tot felul de ,,perfecțiuni” imorale, undeva și tot mai sus pe ,,feliile acestei societăți îmbâcsită de șarlatanism și corupție. Astfel de specimene jonglează cu grămezi de euroi, în vreme ce românul cinstit și muncitor abia dacă mai poate trăi și să-și întrețină familia pe o amărâtă de leafă, bineînțeles aici și dacă reușește să-și găsească un loc de muncă. Așadar, le spunem cu mare durere, dar această este fața reală a învățământului românesc, persistând și marea îngrijorare că implicarea brutală a politicului, insolența și impostura celor ajunși la putere prin demagogie, ipocrizie, minciună și adeseori prin fraudă electorală, nu va da vreo șansă revigorării școlii românești. Și poate că partizanii de casă ai politikiei actuale îmi vor reproșa că nicăieri în lume n-ai cum să trăiești înafara politicului, numai că cei care fac politică și decid soarta țării și până la urmă a ființei umane, trebuie să aibă înțelepciunea, luciditatea și buna-credință, responsabilitatea menirii lor pentru mai binele României și obârșiei zămislirii noastre ca popor, izvorâtă din vremurile sale strămoșești. Altfel, înseamnă că nu ți-ai făcut datoria de bun român, trecând prin viața asta pământeană doar pentru interese egoiste, clădite pe concepții străine omeniei și omenescului, firii și bunăstării sufletești a ființei noastre umane. Or de aici și pierzania care încă face legea în sistemul de învățământ din România.
PROF. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here