Nu încape niciun fel de îndoială că în România criza încă mai bântuie în sistemul de învățământ, iar de aici se poate vorbi, din păcate, de scăderea îngrijorătoare a calității procesului instructiv-educativ, la nivelul tuturor palierelor din învățământul preuniversitar și superior. Iar cauzele sunt multiple, găsindu- le în profunzimea situației create după dec’ 1989, renunțându-se în cea mai mare parte la principiile și coordonatele tradiționale ale școlii românești și pe de altă parte au fost preluate doar niște viziuni înguste și superficiale din sistemele occidentale, fiind astfel afectate, în special mobilitatea și competivitatea din structura și procesul de instruire, educație și formare profesională a noilor generații de copii, elevi și studenți.
Din capul locului se poate constata lipsa unei strategii naționale coerente în sistem raportată la noile schimbări spre o societate democratică, deschisă și permisibilă dezvoltării și progresului României în actualul și viitorul context european. Iar de aici, o serie de așa- zise reforme, fără noimă, care au fost gândite ad-hoc și însoțite de o legislație ambiguă și confuză, pe ale cărei structuri, principalii factori implicați în procesul educației-elevi, studenți, cadre didactice și părinți, au fost supuși unor permanente experimente total nepotrivite. Or, o astfel de abordare și modalitate de a gândi a provocat o degringoladă generală în învățământul din țara noastră, acesta pierzând, deopotrivă din utilitate, motivație și calitate, ceea ce avea să se răsfrângă negativ, ca un bumerang asupra procesului integrat de mobilitate și formare profesională. Nu în ultimul rând, asupra educației socio-morale și comportamentale a generației tinere, și ne mirăm că în România mulți absolvenți cu studii medii și superioare, devin din start șomeri de meserie, o statistică recentă oferindu- ne o medie îngrijorătoare a șomajului de 22% în rândul acestora.
Din păcate, nici nu sunt speranțe ca situația învățământului din țara noastră se va schimba în bine, de vreme ce se bâjbâie în continuare în căutarea unor direcții și măsuri pentru ieșirea din impas. Iar această instabilitate managerială la nivelul de minister, determinată cu precădere de interese politice meschine în cei peste 25 de ani, când s-au perindat prin structurile guvernamentale vreo 15 miniștri, unii dintre ei neavând tangență cu pregătirea în domeniu vorbește de la sine, cu atât mai mult asupra viziunii, menirii și viitorului școlii românești. Altfel spus, de aici vin necazurile în sistem, între altele, pentru că neexistând o pregătire corespunzătoare și o răspundere asumată a decidenților la “vârf”, s-au adoptat mereu rețete copiate ori preluate tabu din exterior, implicit măsuri prin imitare și de pasare a răspunderii la alții, totul pe fondul servilismului și clientelismului politic, al incompetenței și birocrației. Pe de altă parte, sistemul de învățământ din România continuă să stagneze în rutină și formalism, mergându-se, bunăoară de atâta amar de timp cam pe același tipar de programe școlare depășite, așijderea în rețeaua școlară și specializări, care nu țin cont de mersul și cerințele societății, cu precădere la nevoile pieței muncii. Iar dacă, lucrurile s-au mai schimbat pe undeva, persistă și acolo neajunsurile, între care lipsa de viziune în structura și proiectarea procesului de învățământ, dar legate și de exigența didactică scăzută în pregătirea și formarea profesională a elevilor și studenților, orientarea acestora fiind făcută adesea spre niște piste de integrare socio-profesionale false. În plus, trebuie renunțat de urgență la inutitățile care persistă și încarcă programele și manualele școlare cu tot felul de cunoștințe perisabile, care forțează fără rost capacitățile fizice și intelectuale ale elevilor. După cum, nu putem trece cu vederea abandonul școlar și semianalfabetismul, într-o rată îngrijorătoare de creștere, care dau desigur imaginea învățământului-cobai din România, dincolo de orice demagogia slinoasă a unor personaje cu putere temporară de decizie, referitoare la sistemul de învățământ ca prioritate națională. Iar aici ar fi trebuit taxate la vremea lor toate guvernările post- decembriste, care au ignorat educația, aproape totul rezumându- se la unele măsuri subliminale în privința creșterii și protecției sociale a copiilor de vârstă școlară, dar nu numai. Or acum, iată consecințele dezastruoase, de vreme ce aproape 40% din segmentul populației tinere se afla sub pragul sărăciei, România,ocupând în această privință primul loc în cadrul U.E. Iar legat de acest flagel rămâne și se adâncește criza demografică, țara noastră fiind secătuită treptat de populația activă, necesară pe piața muncii. Cât despre activitatea de cercetare științifică și tehnologică, deselițe la nivel național, învățământ vocațional pentru formarea de competențe profesionale în diversitate ș.a.m.d., aproape că nu mai poate fi vorba, în schimb, suntem intoxicați de veleitarism, marketilism și succese minore, dacă nu inexistente. În plus, după mintea tulbure a unor neaveniți în managementul la vârf al sistemului de învățământ, reforma din învățământul românesc a fost confundată și s-a redus la partea administrativă și mai cu seamă la restricțiile de finanțare, salarizare și de personal (vezi salarizarea umilitoare a personalului didactic și starea materială jalnică a multor unități școlare, în special din mediul rural).
În fine, o greșeală enormă, dar intenționat admisă, a fost și continuă să persiste, referindu-ne cu o îngrijorare profundă la neglijarea laturii educative în procesul de învățământ, cu precădere în ceea ce privește educația moral-civică și patriotică. Mai mult decât atât, prin noua legislație școlară, se urmărește reducerea numărului orelor de predare la științele umaniste și interculturale, cu trimitere mai ales la disciplina-istorie. Și ne întrebăm, cine oare are interesul ca noile generații să-și rupă legăturile cu trecutul, iar de aici să rateze întâlnirea cu viitorul neamului românesc? Sau care alte discipline pot face mai mult, prin cunoașterea și stimularea creativității umane și spiritului critic, decât limba și literatura română, istoria, geografia, artele vizuale, muzica, etc. Astfel de discipline au capacitatea de a oferi, fără niciun fel de îndoială, cunoștințele necesare și deopotrivă valențele educative însușirii și transmiterii pe mai departe a valorilor morale, științifice, culturale, și în general a diferitelor forme de creație și civilizație umană. Cu atât mai vârtos utile, cu cât la ora actuală copiii noștri sunt tot mai lipsiți de cunostințele fundamentale și de practicele intelectuale, în plus disciplinele socio- umane sunt în măsură să ofere, ceea ce se simte mai mult-educația patriotică și democratică, economică și civică, interculturală, nu în ultimul rând le stimulează capacitatea de a înțelege, compara și evalua forme diferite de comportament și civilizație. Facem referire în special la învățarea istoriei în ziua de astăzi, întrucât elevii, printr- un studiu aprofundat vor înțelege mai bine mersul omenirii, actuala construcție europeană și mai cu seamă adevărul despre locul și rolul României în contextul noilor permutări și structuri universale de putere și interese multinaționale ș.a.m.d.
Altfel, cum vor reuși a gestiona generațiile actuale și viitoare problemele, de genul celor amintite, fără să aibă cunostințele și instrumentele intelectuale, axiologice și de ce nu, emoționale oferite prin studierea istoriei și nu numai. După cum un loc special în aria curriculară școlară trebuie să revină fără discuție, istoriei României, trăgând și un semnal de alarmă la încercările oculte tot mai insistente de înstrăinare și dezrădăcinare a tinerilor noștri de glia strămoșească. Iar în această privință, autoritățile statului român, direct Ministerul Educației, poartă pe umeri o mare răspundere, pentru că este, până la urmă, în joc ființa națională și supraviețuirea noastră ca națiune, în condițiile în care peste tot în lume planează tot mai mult norii negri ai unui eventual conflict și cataclism mondial. Or, România post-decembristă încă nu-și regăsește cadența normalității, libertății și păcii sociale, dezvoltării și prosperității sale .Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns, să vezi condiția și calitatea proastă a celor ce conduc și guvernează destinele acestei țări, privim în peisajul politic și vedem, dincolo de incompetența acestor personaje, multa meschinărie și interese oculte, care-i dezbină și nu-i unesc pe români în jurul unui ideal comun pentru binele țării. Credem că nici în vremurile lu’ Conu Iancu nu au existat personaje atât de penibile mai nou zică-se tehnocrate, care din ambiții megalomanice, prostești, lucrează doar cu inutilități pentru creșterea vizibilității lor în spațiul public. Bunăoară, actualul ministru de la învățământ, nu a găsit preocupări mai importante pentru a-și gestio- cum se cuvine treburile din propria ogradă și s-a gândit să semneze un ordin prin care să reglementeze norma de lucru a scolerului, cel “prea-plin de aplicațiune”. Păi, Doamne iartă- ne, cu așa ceva se ocupă un ministru, când în sistemul de învățământ sunt atâtea problemele de fond nerezolvate, în esență legate de strategia națională pentru educație, de stabilitatea legislativă și asigurarea unei baze didactico-materiale în dezvoltare, de motivație, calitate și competențe sporite în system ș.a.m.d. Sau poate că domnul ministru Mircea Dumitru, cândva un “vrednic” activist pe tărâmul formării omului multilateral dezvoltat, a uitat până și elementarele cunoștințe de psiho-pedagogie legate, în primul rând, de particularitățile de vârstă ale copiilor și de faptul că fiecare elev trebuie să învețe atât cât se poate, dar care să-i asigure în timp cunoștințele necesare formării sale ca om și cetățean, cu pregătirea necesară, orientată spre piața muncii.
Altfel, avem doar niște preocupări, pentru a ne afla în treabă și ne mai mirăm că țara asta bâjbâie în incertitudini de atâta amar de vreme, nu doar în privința sistemului de învățământ, ci în multe alte domenii de activitate. Și din nefericire, mă repet, cei care conduc și guvernează astăzi România (și cei care au fost!), au doar șansa de a intra cât de curând în galeria personajelor caragialiene, fiind departe în privința calităților umane și al competențelor socio-profesionale, morale și manageriale, atât de necesare mersului spre normalitate, dezvoltare și progres al societății românești. Dar încă ceva nu trebuie uitat și anume că, cine vrea să atenteze la ființa și forța neamului, încearcă mai întâi să-i neutralizeze și să-i compromită istoria, miturile și valorile, existând astăzi dovezi de necontestat pe care din nefericire, le întâlnim peste tot în România, cu atât mai mult în sistemul nostru de învățământ. Așadar, este bine să luăm aminte, să judecăm și să ne regăsim noi înșine drumul spre normalitate, altfel va fi prea târziu…
Prof. Vasile Irod
