Monica Larisa Manafu nu este nicidecum un autor începător în ale scrisului. Domnia sa este autoare a mai multor cărţi de poezie şi anume Sonete imperfecte (MJM, Craiova, 2008), Stare de veghe, stare de vis (Sitech, Craiova, 2009), Eroină de împrumut (Contrafort, Craiova, 2009), Fragilitate verticală (Sitech, Craiova, 2010), Erupţii de ireal (Sitech, Craiova, 2010), Farsa unei măşti (Sitech, Craiova, 2012), Vis care se împlineşte numai în vis (Contrafort, Craiova, 2013), Strigăt în Calea Lactee (Contrafort, Craiova, 2014), Carte pentru INA. Anotimpurile (Contrafort, Craiova, 2016), Nevoia de răspunsuri (Contrafort, Craiova, 2018). Aşadar un număr de nu mai puţin 10 cărţi de poezie, la care se adaugă şi cărţile de proză şi proză scurtă în număr de 7: Între două lumi (4 volume), apărute la aceeaşi editură Contrafort între 2019 şi 2020, plus altele 3: Chiar nu ştiu ce să mai fac, De admirat, dar şi de „râsu’-plânsu’”, Pradă gândurilor, tot la editura mai sus amintită, în acelaşi an 2020. Am lăsat de o parte cărţile de didactică, deoarece nu fac obiectul acestei recenzii.
Volumul Pradă gândurilor (proză scurtă) mi-a oferit din plin ocazia unei lecturi plăcute şi antrenante deopotrivă. Cartea este alcătuită dintr-un număr de şapte proze, dintre care prima ar putea fi încadrată în ceea ce Garabet Ibrăileanu numea analiză sau ceea ce Nicolae Manolescu a numit ionic, aşadar într-o proză reflexivă, psihologică, introspectivă, iar celelalte ar fi subsumate creaţiei (după acelaşi Garabet Ibrăileanu) sau doricului (în accepţia manolesciană), fiind de fapt proze realiste în care acţiunea se petrece în prezentul nostru cel de toate zilele. Intitulată Gândul, prima proză ne aduce în prim-plan o autoare stăpână pe mijloacele ei de expresie, dar nu numai. Căci există aici şi o complexitate a scrisului Monicăi Larisa Manafu şi îmi argumentez această afirmaţie prin faptul că proza psihologică este dublată de o anumită conştientizare a textului, a faptului de a produce text şi sens, cartea ca rod fiind şi o urmare a producţiei de semne. Căci apare comparaţia gândului cu păianjenul şi pânza acestuia, una textuală, bineînţeles, şi prozatoarea, care – dacă înţeleg bine – e şi profesor de franceză ergo absolvent de litere, ştie prea bine acest lucru… Ca orice bun filolog, de altfel! Haideţi să cităm pentru ceea ce cândva Roland Barthes a numit le plaisir du texte (plăcerea textului): „Un gând este precum un păianjen imens şi ucigător, dar nevăzut, migrator dintr-o imensitate în alta, însă lăsând în urmă-i o pânză nesfârşită, ţesută cu migală, de nu se ştie când, pânză în care mustesc puzderii de alte porniri spre întrupări în alte şi mereu alte nisipuri deşertice de gânduri, şi tot aşa, tinzând spre infinit.” (p. 5). De ce nu? Aşa am putea spune şi filosofic vorbind, amintindu-ne spusele filosofului hindus Ashagosha conform cărora gândurile sunt mai numeroase ca nisipul Gangelui…
Fraza Monicăi Larisa Manafu mi-a amintit la un moment dat de cartea unui mare prozator şi romancier textualist al generaţiei mele optzeciste. Este vorba de regretatul Gheorghe Crăciun, cu cartea sa Acte originale. Copii legalizate: „Dar uitasem repede acel gând, coborând mai mult spre valea în care căderea râului în cascadă devenea aproape asurzitoare şi începuse să-mi miroase a răşină de brad, cu toate că soarele nu avea încă putere să dezgheţe acel produs al copacului respectiv.” (p. 9).
E aici un amestec de real şi ireal, cele două sunt extrem de apropiate şi trecerea de la unul la altul se petrece rapid, astfel încât visul devine şi el posibil, fără a putea şti în ce măsură mai suntem siguri de ceea ce experimentăm în acest fel. Proza devine din ce în ce mai densă, din lac se pare că apare ceva ce seamănă cu imaginea Mântuitorului Iisus Christos… Şi la fel de brusc se produce şi ieşirea din vis, autoarea, de fapt vocea auctorială subliniind că trebuie să ajungă de fapt la… Biblioteca Universităţii!
Diagnostic prezumtiv îl are ca protagonist pe Daniel Ilarie, un simpatic băieţel de la ţară, el însuşi trăitor în acest prezent al acestei nesfârşite tranziţii care a aruncat în sărăcie o întreagă naţiune… În ciuda atâtor neajunsuri, copilul, care ajunge la spital, fiindu-i necesar tratamentul medical al amigdalitei, dar şi o operaţie de apendicită, pare a fi un învingător. E isteţ, bine crescut, deşi orfan de tată de timpuriu, şi privit cu multă simpatie de cadrele medicale.
Aceluiaşi cadru realist i se subsumează şi proza intitulată Fântâna sau despre hoţul de jucării. Titlul atestă cumva şi o anumită predilecţie a autoarei spre digresiunea de tip eseistic. Aici acţiunea se petrece într-o grădiniţă, deci tot într-un spaţiu paideic, ca în finalul primei proze, numai că acolo acesta era spaţiul unde vocea auctorială voia să ajungă.
Băieţii buni, băieţi răi este, cum altfel, o poveste de viaţă. Naratorul se identifică aici cu personajul feminin, o elevă de liceu, de clasa a IX-a, ajutată să iasă dintr-o situaţie dificilă, agresată fiind, în curtea şcolii, de trei golani, de către un coleg de clasa a XII-a, fiul comandantului poliţiei din judeţul respectiv. Pe acesta îl va întâlni ea, ani de zile mai târziu, în Bucureşti, matur şi poliţist la rândul său…
Miopia Florentinei este o proză care ne retrimite în spaţiul rural. De altfel autoarea se mişcă la fel de dezinvolt şi sigur în ambele spaţii, urban şi rural. E vorba şi aici de o mămică, una care observă că fetiţa ei nou-născută este mioapă. Surprinde plăcut prezentarea cadrului rural prin realismul său, limbajul personajelor, mentalitatea acestora fiind alte puncte forte ale acestei proze.
Un alt „pierde vară” redă un episod emoţionant în care un tânăr îşi întâlneşte tatăl pe care nu-l cunoscuse, ambii, tată şi fiu, fiind nişte marginali, fapt care ar aminti puţin şi de acel picaro din proza satirică spaniolă, „omul de la capătul lumii”, dar şi, parţial, desigur, de umiliţii şi obidiţii lui Fiodor Mihailovici Dostoievski.
Pradă gândurilor e ultima proză, cea care dă de altfel şi titlul acestei cărţi interesante şi plăcute. O proză care ne pune în faţa dilemelor unei absolvente, ezitând între a da admiterea la facultatea de medicină, spre a face pe plac părinţilor medici, şi a da admiterea la Conservator, urmându-şi pasiunea pentru muzică. Această indecizie dă de altfel şi o anumită tensiune gândurilor a căror „pradă” este această tânără care se numeşte, aflăm, Liliana, deşi uneori i se mai spune şi Lilioara. Vizita la spitalul de psihiatrie, alături de mama ei şi o angajată pe post de om de ordine şi supraveghetor, este edificatoare şi sporeşte tensiunea din cadrul narativ, chiar dacă în final personajul principal rămâne într-o indecizie prelungită… Deşi, parcă, ar mai fi ceva timp pentru reflecţie: „Mai era încă ceva timp, e drept, o perioadă destul de scurtă, când parcă, tot pradă unor gânduri încâlcite rămâneam…” (p. 132).Pradă gândurilor e o carte de proză care atestă maturitatea auctorială a Monicăi Larisa Manafu.
Lazăr Popescu
