Între frică și omenie

303

(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)

Cam des vine vorba despre inimă și omenie. Aceasta, fiindcă în mintea, în amintirile mele, îi categorisesc totdeauna pe stăpânitorii Terei în oameni și neoameni.
Firește, nu este, nu a fost și nu va fi cineva un om sau neom perfect. Cu toții avem și părți bune și mai puțin bune. Numai că la unii predomină ceea ce e superior, iar la alții abundă negativul. Unii se zbat să scape de ceea ce își dau seama că e doar rugină și mucegai, adică luptă pentru mai înalt, pentru mai frumos. Alții, dimpotrivă, consideră că n-au nimic a-și reproșa din păcătoșenia vieții lor și că sunt oameni desăvârșiți. Desăvârșiți în neomenie.
Doctorul Iulian Băluș face parte din acea categorie în care alături de petele luminoase e și câte un nor.
L-am urmărit în zbuciumul de a face ceva bun, mai bun, pentru semenii săi, căutând să se strecoare pe sub șirul a două rânduri de piedici. Unul, faptul că era evreu și încă unul acceptat, poposit aici ca venind din Moldova. Al doilea, cerințele, greutățile vieții politice. După apăsarea din timpul legionarilor, șerpuirea zi de zi după directivele vieții celei noi, cu totul noi pentru oamenii vechi de orice naționalitate, directive, programe, îndoctrinare marxist-leninistă, cu un cuvânt, trecerea de la dictatura de dreapta la dictatura de stânga.
Am auzit de doctorul Iulian Băluș încă din tinerețe, de pe vremea când era medicul spitalului din Baia de Aramă, târgușor aproape de satul meu natal. Numai vorbe bune. Blând, cu o vorbă domoală, gata să sară totdeauna în ajutorul celor nevoiași. Iar nordul Mehedințului și al Gorjului nu duceau lipsă de oameni necăjiți. Acestora le oferea doctorul Băluș înțelegerea sa sufletească, iar ei îi purtau dragoste și respect netrâmbițat și tocmai de aceea sincer.
Așa l-am cunoscut și eu în 1940, după primul refugiu din Basarabia.
Mai întâi mi l-a arătat cineva pe bulevardul de lângă parcul orașului. Mânuia o lopată la utilizarea căreia se vedea că nu se prea pricepe. Curăța împreună cu alți câțiva evrei zăpada de pe trotuar. Omăt puțin. Nici n-aveau ce arunca. Oamenii erau puși de legionari la muncă mai mult demonstrativ și ca șefii locali să fie în ritm cu vremea: înjosirea, persecutarea evreilor. De altfel, în Gorj și Târgu Jiu nici nu s-au prea arătat niciodată semne de antisemitism. Puținele familii de evrei nu se deosebeau de români nici prin vorbă, nici prin obiceiuri. Singura deosebire, religia. Numai că gorjenii, nefiind prea habotnici în creștinismul lor, nu acordau mare însemnătate nici ideilor lui Hristos, nici ale celor lui Moise. Și pe evrei și pe gorjeni îi preocupau mai mult afacerile în care să fie muncă ușoară, iar câștig mare. Poate și din cauza acestui țel comun, nemărturisit firește, dar real, erau și atât de puțini adepţi ai cultului mozaic în Târgu Jiu. Iar bărbații din aceste câteva familii fuseseră scoase la munca de a curăți zăpada pe străzile orașului, în văzul întregii lumi a târgușorului în care toți locuitorii aproape se cunoșteau între ei.
Reacția era cu totul contrară. Cunoscuții români îi salutau grav și discret pe evreii cu lopețile în mână. Mulți trecători murmurau a nemulțumire, dar cu toții se temeau de poliția legionară care seara aducea la sediu câte un infractor unde era bătut măr spre ”a i se băga mințile în cap și a nu se mai îndoi de faptul că legionarii au luat conducerea țării pentru o mie de ani”.
În grupul curățitorilor de zăpadă, prietenul cu care mergeam alături mi l-a arătat pe doctorul Băluș:
– A venit de curând aici. L-au dat afară de la spitalul din Baia de Aramă, unde a lucrat minunat. Acum stă la un unchi al său, pe strada Unirii, lângă casa lui Iunian. L-au scos și pe el la lucrul cu lopata, în loc să-l lase a trudi în meseria lui. Lopătari… cu duiumul; medici… câțiva.
Am privit, am oftat și am gândit fără voie ca și soția lui Mihai Viteazul odinioară, când i-a arătat îngrozită capul retezat al lui Andrei Bathori: ”Ca și acestuia ți se poate întâmpla și ție cândva”.
Ceea ce, peste doisprezece ani, avea să i se întâmple.
A trecut furia legionară. A venit ordinea conducerii lui Antonescu. Aceasta n-a urmat indicațiile lui Hitler de a-i distruge pe evrei. Dimpotrivă, le-a dat oarecare libertăți. A fost o relaxare în viața lor. Nu libertate totală, ci doar îngăduință și lungirea lațului de care erau legați.
Făcusem cunoștință cu doctorul Băluș, care îmi plăcea pentru seninătatea, pentru blândețea cu care își purta crucea neamului său. Se vedea obișnuința răbdării de veacuri parcă. Lipsa de revoltă care ar fi putut fi mai mult dăunătoare, privirile acelea de tristețe demnă și mai ales pornirea stăruitoare la muncă, mi-l făceau pe Băluș un om interesant, original. Îi comparam atitudinea calculată cu firea expansivă a oltenilor mei, mai mult latini decât daci, oameni care se supărau din nimic, izbucneau, se înfuriau, vociferau, demonstrând lipsa de stăpânire de sine. Asta, fiindcă de cele mai multe ori cauza necazului era mult mai neînsemnată decât reacția vulcanică, inutilă risipă de energie.
Băluș trebuia să trăiască din ceva. Alții erau negustori. El, medic fără post și necunoscut între familiile din oraș.
Și-a oferit serviciile oriunde a fost nevoie și zi de zi era tot mai căutat. Mai ales doctorul Hasnaș care îl prețuia, l-a recomandat pretutindeni și Băluș a început a fi căutat, solicitat ca medic.
Îl vedeam trecând liniștit, cu pașii lui egali, măsurați, cu o gentuță neagră, veche, lustruită, sub braț. Se ducea în casele unde era chemat la căpătâiul vreunui bolnav. Impresionat de această muncă modestă, am scris un articol în Gorjanul. Deși nesemnat, articolul i-a folosit medicului.
Încetul cu încetul, doctorul Iulian Băluș și-a fixat personalitatea în ochii târgujienilor, care l-au adoptat, socotindu-l de-al lor.
A trecut războiul.
Ne găseam în mijlocul marilor schimbări sociale de trecere spre comunism.
Îl întâlneam pe Băluș deseori pe stradă sau în câte o seară, la masă la doctorul Hasnaș, împreună cu alți invitați. Mă miram văzându-l trist. Părea că ceva ascuns îl frământă.
Era prin 1946.
În țară se pregăteau faimoasele alegeri care să consfințească ceea ce demult Kremlinul și hotărâse: guvern comunist în România, unde în 1944 comuniștii puteau fi numărați pe degete.
Într-o seară am ieșit împreună cu Băluș de la obișnuita masă la doctorul Hasnaș. O parte din drum l-am făcut împreună.
Îl observam cum se zbuciuma, de parcă ar fi vrut să spună, să mărturisească ceva, să-mi ceară un ajutor. După o parte din drum, m-a întrebat cu vocea lui domoală, cu vagi unde de tristețe veche, străveche:
– Dumneata ai scris articolul acela în Gorjanul despre viața unui om în acele vremi când fuse scos din drepturi?
– Eu!
– De ce-ai făcut-o? Din compasiune, dintr-un spirit de dreptate? Așa am încercat să fiu întreaga viață. Nu pot suferi să văd oameni chinuiți fără rost. Oricând și oricui i se poate întâmpla la fel. Nu e bine să lăsăm ca negura să se aștearnă peste lume și să ia locul luminii. Domnia beznei începe cu lucruri mărunte. Dacă nu ne sesizăm la timp, greu vom mai scăpa de pâcla care ne va cotropi.
După alți câțiva pași, l-am auzit tușind, ca și cum ceva l-ar fi gâtuit. În fine, a îndrăznit:
– Ești un om în care se poate avea încredere. Te rog să-mi spui sincer, ce-ai face dacă ți s-ar încredința să conduci alegerile din acest județ?
– Alegerile care vin?
– N-aș primi.
– Eu am primit.
Cele trei cuvinte, slabe ca un scâncet, păreau un piuit de pui bolnav, speriat, sfârșit.
– De ce ați acceptat?
– De frică.
Sinceră și sfâșietoare mărturisire.
*
După parodia alegerilor, doctorul Iulian Băluș a ajuns deputat regional și director de policlinică. Nu părea deloc încântat de aceste funcții. Dimpotrivă, mai modest, mai omenos, se simțea oarecum jenat ori de câte ori îl întâlneam.
Într-o zi i-am spus:
– Aveți ocazia să faceți binele, mult bine oamenilor. Astăzi, sub domnia comunistă. Dacă n-ar mai fi și comuniști buni, ne-ar lua dracul de tot.
*
În timp ce Băluș s-a înălțat, eu am coborât jos, tot mai jos. După chinurile prin închisori și lagăre, după trimiteri ca învățător prin sate, stăpânirea vroia să mă dea afară și din învățământ. Prima dată, dându-mi dreptul să mă apăr în fața a patru secretari de partid de la raion și oraș, am scăpat. Peste un an nu m-a mai întrebat nimeni de nimic și am devenit șomer.
M-am adresat comisiei de litigii la care, parțial, am reușit. Printre martori l-am avut și pe doctorul Iulian Băluș. Oftând, înfrângându-și frica și prin aceasta fiind încă mai de laudă, m-a ajutat.
Și a făcut-o și mai departe.
Hotărârea comisiei privind reabilitarea mea era gata, dar președintele mi-a spus că nu mi-o poate da până ce n-o aproba și partidul (conducerea P.C.R., raion pe atunci). El n-avea curajul să se ducă s-o arate primului secretar. Trebuia găsit cineva s-o facă. Un om cu greutate politică și socială. Acesta a fost tot doctorul Iulian Băluș.
A stat mult pe gânduri. A oftat ca de obicei, privindu-mă atent. Poate în mintea lui o fi vrând să verifice dacă măcar aparent nu m-am schimbat, dacă sunt același om ale cărui coarde sentimentale au vibrat pentru suferințele semenilor, a cărui energie s-a răzvrătit împotriva nedreptăților din toate timpurile.
Am vrut să-i strig și cerebral i-am și exprimat-o: ”Și astăzi, înlănțuit fiind, alături de durerile mele port și durerile celorlalți”.
Târziu, mi-a șoptit prudent, uitându-se în jurul gol, să nu audă cineva:
– Așteaptă puțin. Peste câteva zile pleacă la congresul partidului la București trei dintre secretari. Rămâne numai unul, inginerul Eraclie Lungu. E un om cumsecade. O să mă duc la el cu hotărârea.
Și așa a făcut, iar eu am rămas în învățământ.
*
Peste ani, bătrân fiind, dar încă în putere, deși scos la pensie ca medic, lui Iulian Băluș i s-a mai dat ultima însărcinare: președinte al asociației pensionarilor din județul Gorj.
Un loc potrivit pentru sufletul și simțirea acestui om bun și liniștit.
Într-o zi am mers împreună pe-o stradă fără prea mult zgomot, schimbând idei și răscolind amintiri despre oameni și evenimente. I-am spus între altele:
– Consider că cel mai mare rău și-l fac oamenii singuri, fiecare lui însuși, prin faptul că pornesc de la idei preconcepute. Anume că unele credințe sau ideologii înmănunchează numai ticăloși, numai habotnici, numai agramați, sau exclusiv tirani.
Adevărul e că buni și răi sunt pretutindeni, fie în clanuri, fie în secte, fie în partide, fie în sânul diferitelor naționalități.
Datoria fiecăruia dintre noi, oriunde ne-am găsi, oricărei grupări religioase, neam, sau punct de vedere politic am aparține, este să luptăm spre a fi mai buni și să nu credem în generalizarea decăderii umane.
– Acest lucru am încercat și eu să-l fac, a murmurat cu modestie bătrânul președinte al bătrânilor din Gorj.
Și era adevărat.
Păcat numai că frica acestui om atât de cumsecade a fost cunoscută și speculată și de noua stăpânire atunci când l-a numit și președintele comisiei de alegeri din 1946.
24 dec. 1975
SABIN VELICAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here