În fiecare Duminică avem o Pericopă Evanghelică ce poartă un mesaj de la Dumnezeu, o chemare sau un îndemn care uneori ne mustră, iar alteori ne încurajează și ne întăreşte, dar peste toate aspectele și implicațile lăuntrice, avem în fața ochilor minții noastre o pildă care ne dă un exemplu de urmat, mai ales că Dumnezeu nu vrea doar să auzim mesajul, ci, să şi acţionăm, așa cum se întîmplă și în Pericopa Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, din Duminica a 22-a după Rusalii!,
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, v-aș ruga, cu mult respect, ca în spiritul Pericopei Evanghelice a primei Duminici din noiembrie, să ne spuneți, cum putem noi desluși mai bine tainele acestei învățături a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a fi mai bogați sufletește și mai smeriți în faptele noastre?
-Vedem că mesajul Pildei Dumincii acesteia pare a fi unul clar, simplu şi uşor de înţeles: să-i ajutăm şi pe cei săraci din puţinul nostru, dar la o privire atentă apar şi alte înţelesuri subtile, pentru că noi întotdeauna vrem ceva mai mult, vrem să fim mereu fericiţi, vrem să nu suferim niciodată. De multe ori, noi, oamenii, vrem să ajungem în Împărăţia Cerurilor şi vrem ca numele noastre să fie trecute în cartea vieţii, deci, să fie pururea pomenite în ceruri de Dumnezeu. Se știe că la poporul ales exista obiceiul ca numele să fie acelaşi ca şi persoana, adică numele cuprindea şi persoana, dar în această parabolă, Iisus nu-i dă numele bogatului care se va duce în iad pentru nemilostenia lui, dar îi dă numele săracului Lazăr, care înseamnă «Dumnezeu este întărirea mea»! Așadar, Lazăr este vrednic de pomenire, fiindcă şi-a dus viaţa aşa cum a primit-o de la Dumnezeu, fără să cârtească şi fără să fie nemulţumitor, având, probabil, în inimă nădejdea şi credinţa că va veni o zi când lucrurile se vor schimba, când îi va fi mai bine, iar bubele sale sunt semnele păcatelor lui, pentru care îşi ia pedeapsa aici, pe pământ!
“A se vedea forţa spirituală din sufletul omului care Îl caută pe Dumnezeu”
– Rep. În spiritul Pericopei Evanghelice la care ne referim, cum vedeți deosebirea între «eudemonia» din filosofia greacă şi fericirea din ceruri pe care ne-o propune credinţa noastră dreptmăritoare?
-Lucrurile trebuie văzute etapizat, din aproape în aproape, iar ceea ce ne propune filosofia greacă nu este o fază premergătoare a creştinismului, nu este ceva care să fi rămas ca o temă sau ca o învăţătură sau înţelepciune propusă pentru a fi o soluţie care să fie aplicată pentru lume! Ce poate fi mai frumos, mai atractiv şi mai demn de atenţie, decât învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos?
– Rep. Care în anumite limite ale limbajului se regăsește atât în practica liturgică, dar și în discursul filosofic!
-Poate sunt aspecte care privesc limbajul, dar şi limbajul filosofic a fost încreştinat, pentru că multe cuvinte din filosofia greacă au fost preluate în creştinism, iar în încărcătura lor semantică, părinţii bisericii şi ai creştinismului au mers, într-un fel, la originile cuvintelor, pentru că aceste cuvinte s-au format într-un cadru spiritual autentic la început, care după aceea s-au pervertit datorită patimilor lumeşti, aşa cum este cazul «erosului»! Sigur, «erosul» nu a fost o chestiune aşa cum se prezintă astăzi, când se etalează ostentativ şi vulgar sub forma “eroticului” sau la alte forme eronate de exprimare.
– Rep. Constatăm că morala creștină are darul acesta de a ne desluși calea trecerii de la cultul divinității la cultura teologică, ceea ce constituie un reper esențial al apropierii de credință a omului de azi!
-A se vedea forţa spirituală din sufletul omului care Îl caută pe Dumnezeu, dar în decursul timpului, această forţă s-a prăbuşit şi s-a adâncit în materie şi a devenit dintr-o dorinţă de a-L avea pe Dumnezeu în ceea ce a devenit “cultul” divinităţii sau mai bine zis, cultura care s-a născut din cult, dintr-o cinstire adusă Lui Dumnezeu. Formele de manifestare ale cinstirii Lui Dumnezeu au dat naştere culturii, chiar dacă astăzi se vorbeşte despre o cultură fără Dumnezeu! E foarte greu să înţelegem acest lucru, deşi, referindu-ne la omul de cultură de astăzi, nu facem decât să-i arătăm că sursa lui de inspiraţie nu provine de la materie!
“Forma de adâncime a omului este sufletul care nu poate fi rupt de Dumnezeu”
– Rep. Se poate face o paralelă între sursa creației culturale și sursa de inspirație a sufletului omului?
-Da, da, pentru că sursa de inspiraţie a culturii nu provine din materie, pentru că materia în sine nu poate să transmită ceva care să ne impresioneze, ci, cel puţin, o constatare a ceea ce există, atunci când constat că în faţa mea se află o alcătuire materială, pentru că eu am luat act că există ceva ca formă şi ca o opţiune a exprimării concrete, sau, cel puţin, în plan intelectual, gândesc şi ştiu că în cutare loc există ceva care poate fi constatat, dar forma de adâncime a omului este sufletul care nu poate fi rupt de Dumnezeu și e în apropierea a ceea ce numim inspiraţie care vine de undeva! Aşa este şi în cazul fericirii, iar dacă avem în vedere fericirea, avem în atenţie o bază pământească, dar şi un vector spiritual care trimite la Cer, o creştere spirituală spre Cer.
– Rep. Putem vorbi de o dilemă a sufletului omului, atunci când mintea lui îl poartă spre a alege calea spre rai, dar sufletul său este împovărat de obsesia apăsării imaginii terifiante a iadului?
-Am auzit vorbindu-se că unii oameni nu vor crede că există rai şi iad, dacă nu va învia cineva din morţi ca să se-ntoarcă şi să le spună cum e acolo şi ce e acolo. Dacă un om se va scula din morţi, va putea povesti apropiaţilor săi ce e acolo şi cu siguranţă ei îl vor crede şi se vor minuna. Apoi, cei din familia sa vor povesti şi ei altora la rândul lor, dar de data aceasta ceilalţi nu vor crede, căci unii poate nici nu l-au cunoscut pe cel înviat. Dar apoi şi aceştia vor povesti altora, dar ei vor fi şi mai puţin credibili!
– Rep. Care este măsura faptelor noastre care ne pot conduce la mântuirea sufletului?
-Aceea de a vedea că în viața noastră, noi trebuie să luptăm să agonisim cele necesare și chiar mai mult, să dobândim fapte bune! Avem nevoie de aceste fapte bune, întrucât înaintea Lui Dumnezeu, doar faptele bune sunt numărate, cinstite și răsplătite în Împărăția Cerurilor! De aceea, lupta noastră întotdeauna este împotriva celui rău, împotriva nedreptății și împotriva relelor care se pot abate asupra omului. Pentru aceasta, în Rugăciunea «Tatăl Nostru» spunem: «Și ne izbăvește de cel viclean», cerând Bunului Dumnezeu ca să ne scape de săgețile înveninate ale vrăjmașului care permanent, zi și noapte, sunt îndreptate împotriva noastră, și dorește vicleanul ca să ne ducă pe căi lăturalnice și să ne pierdem sufletele noastre!
“Biserica este poporul Lui Dumnezeu, Trupul Mântuitorului Iisus Hristos”
– Rep. Se pare că bogatul nemilostiv din Pericopa Evanghelică, în viața sa pământească, nu a găsit calea cea bună pentru mântuirea sufletului său!
-Așadar, sunt trasee bine stabilite care duc la mântuire! Cel care nu respectă rânduiala aceasta dată de Mântuitorul Iisus Hristos și păstrată în Biserică, acela se luptă în zadar, cum spune Sf. Apostol Pavel, vorbind despre cei care se luptau în arenă, fără să aibă o țintă, ca și cum ar bate văzduhul! Așadar, cred că rânduiala Bisericii este aceea care ne menține pe drumul care ne duce la mântuire, și nu numai! Ne dă și elementele necesare pentru mântuire, pentru că dogma se regăsește în cultul Bisericii, în sfintele taine, în învățătura bisericii, în icoane, în Sfânta Cruce, în cinstirea sfinților, deci, în totalitatea acestui mare complex de viață creștină autentică pe care Mântuitorul Hristos ne-a dat-o prin învățătura Sa, iar Apostolii ne-au transmis-o prin cărțile lor, și, evident, Biserica ne-o propovăduiește mereu!
– Rep. Apreciați că există o anumită intruziune a politicului în viața Bisericii noastre dreptmăritoare?
-Nu există o intruziune a politicii în viața Bisericii! Deci, noi trebuie să vorbim despre cuvinte și despre felul de a fi înlăuntru. Atâta vreme cât ești înlăuntru, în viața Bisericii, atunci, cu adevărat poți să spui că există un lucru care ar putea să miște într-o direcție sau alta sistemul pe care noi îl promovăm sau îl avem. Cuvintele pe care politicienii le folosesc, expresiile pe care ei le utilizează, apartenența pe care unii și-o arogă sau alții și-o declină, nu înseamnă că atrag după sine o schimbare. Nu! Biserica este cu totul altceva! Nu trebuie să ne gândim că biserica este un om, un om bisericesc, un episcop sau chiar un patriarh, sau ceva asemănător! Nu! Biserica este poporul Lui Dumnezeu! Biserica este Trupul Mântuitorului Iisus Hristos! Deci, nu poți să intri în Trupul tainic al Domnului și să-i schimbi direcția! Au fost mulți eretici, au fost dictatori care s-au străduit să facă așa ceva. În primul rând, cel mai mare vrăjmaș al bisericii este diavolul!
– Rep. Dacă sufletul nostru pendulează între seducția Raiului și obsesia Iadului, cum ne putem împărți timpul nostru pentru a accede pe calea cea bună și a ne îndepărta de calea pierzării și a chinurilor veșnice?
-Deci, nu putem avea inima împărţită în două, să iubim pe unul şi să-l iubim şi pe altul! Cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos! Nimeni nu poate să slujească la doi domni! Căci, omul pe unul îl slujeşte şi pe altul îl urăşte! De altfel, nici în viaţa noastră nu putem să avem inima împărţită! Dacă avem două persoane în inimă, nu e loc pentru niciuna! Nu putem să iubim în acelaşi timp două persoane cu aceeaşi intensitate! Aşa cum în viaţa de familie, soţul iubeşte soţia şi soţia iubeşte numai soţul! Dacă mai este şi altcineva, deja este un mare conflict, mare dispută, mare ceartă în inimă, că nu ştii pe care să-l iubeşti mai mult! De aceea, Mântuitorul Hristos, când se referă la credinţă, ne spune prin cuvintele Scripturii: “Fiule, dă-mi inima ta”! Şi adaugă psalmistul: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”! Deci, inima curată este zidirea Lui Dumnezeu, Casa Lui Dumnezeu, şi această inimă este şi Biserică! Deci, trebuie să te comporţi cu inima, ca şi când te-ai comporta cu o biserică, cu sfinţenie, pentru că nu trebuie s-o perverteşti, nu trebuie s-o spurci, nu trebuie s-o întinezi cu tot felul de sentimente şi cu tot felul de plăceri care agravează situaţia. Aşa cum omul bolnav cu inima se gândeşte că-i va sta odată, aşa cel bolnav sufleteşte, care n-are în inimă pe Dumnezeu, într-o zi va muri sufleteşte şi moartea lui va fi o pagubă pentru întreaga fire! Ce înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima? Că zice Domnul: “Dacă iubeşte cineva pe tatăl său, pe mama sa, pe fratele său sau pe altcineva mai mult decât pe mine, nu e vrednic de mine”! Vedeţi, ce cuvinte foarte categorice!
Profesor, Vasile Gogonea
