Interviu cu D-l Prof. univ dr. Adrian GORUN, Preşedinte al Senatului Universităţii «Constantin Brâncuşi» din Târgu-Jiu, secretar general al Comisiei Naţionale de Prognoză

594

– Rep. Domnule Președinte, Adrian Gorun, în Prefața «Dicționarului personalităților din România. Biografii contemporane», Ediţia 2014, se menționează faptul că: «Includerea în paginile actualei ediţii, nu a fost condiţionată de niciun fel de obligaţie, singurul criteriu fiind recunoaşterea valorii acestor personalități în rândul comunităţii pentru activitatea avută până în prezent»!

“Prin merit se legitimează fiecare, atât în spaţiul academic, dar şi în spaţiul social”

-Aș dori să menționez că mediul academic este complex şi tot mai eterogen. El trebuie, însă, să se definească prin acele atribute care-i conferă excelenţa, întrucât spaţiul universitar este unul eminamente cultural. O conştiinţă de sine, o conştiinţă a apartenenţei, cred că fundamentează cultura organizaţională şi dă sens coexistenţei, exemplarităţii comunităţii academice. Competiţia dintre exponenţii comunităţii academice revendică evaluări şi autoevaluări întemeiate pe un criteriu fundamental: meritul. Prin merit se legitimează fiecare, atât în spaţiul academic, dar şi în spaţiul social. Numai că, din păcate, invidia generează mimarea competiţiei!
– Rep. Iar o astfel de apreciere, mă determină să vă întreb, dacă și comunitatea, mai mult sau mai puțin academică, are întotdeauna, în mentalul său colectiv, acele criterii axiologice pliate pe recunoașterea valorii autentice a unei personalități de prestigiu?
-Mentalul academic colectiv? Aceasta, cred că este o medie statistică a mentalului tuturor membrilor! Depinde de gradul în care criteriile axiologice pe care şi le impune fiecare conduc la distribuirea egală a exigenţei faţă de sine şi faţă de ceilalţi. E cam greu, dacă luăm în calcul natura umană, nu? Oricum, cine-şi conştientizează propriile limite, poate trece peste invidie şi acceptă «recunoaşterea» celuilalt. Altfel, nu!
– Rep. Reluând ideea din interviul nostru anterior, aș dori să vă spun că sunt «moralişti» care dau verdicte sau judecă omul secvențial și analizează trunchiat realitatea, speculând, am putea spune, de aceea, vă întreb, cum apreciați acest lucru?
-Adică, pentru că m-a «cunoscut» cândva (şi neapărat în divergenţă cu el), «moralistul» nu mă va recunoaşte, nici dacă aş primi Marele premiu al Academiei Române? Ei, «moraliştii», au golit de conţinut modelele veritabile, decretându-se drept singurele modele demne de luat în seamă! Chiar dacă n-au realizat nimic, chiar dacă au făcut din propria lor viaţă un leagăn al trândăviei, «moraliştii» dau verdicte şi pretind că verdictele lor sunt imuabile. Nu mă mai preocupă demult ideea că sunt personaje care mă cunosc, dar nu mă recunosc! Aşa cum am mai spus, ei se descalifică!

“Am avut modele de profesori care mi-au marcat viaţa”

– Rep. Revenind la ideea de «model», ne puteți aminti numele unor oameni care v-au marcat profund «arhitectura» vieţii, cariera profesională?
-În ceea ce mă priveşte, am avut şi am modele. Multe nu mai sunt printre noi, fizic, dar trăiesc în spaţiul meu spiritual, prin succesive memorări şi rememorări. Iar modelele sunt întocmai precum valorile pe care le poartă: ele ne cheamă, parcă, dintr-un spaţiu intangibil al neantului, definindu-ne imperativele existenţiale. Am avut modele de profesori care mi-au marcat viaţa profesională, am modele de oameni care-mi articulează arhitectura vieţii! Profesori precum: Niculina Lăudat, Maria Filip, Elena Pupăzan, Niculina Işfan (în gimnaziu), Ion Manolescu, Ion Morie, Iustin Creţoiu, Ion Duncea, Constantin Ţârcă, Nicolae Pârvulescu, Emanoil Cinteză, Liliana Manoliu, Gheorghe Viscopoleanu, Maria Burghiu, Lucica Ciucu, Sabin Rogojanu, Luci Albăstroiu, Andrei Baciu, Minodora Şerban (în liceu), Grigore Drondoe, Emil Isac, Ioan Aluaş, Achim Mihu, Traian Rotaru, Ion Mesaroş, Traian Pop, Ion Deleanu, Liviu Pop, Ion Irimie, Andrei Roth, Ilie Iovănaş, Matei Basarab (la cele două facultăţi absolvite). Fiecare dintre ei, mi-au marcat cariera, de la fiecare am “luat” câte ceva şi lor le datorez ceea ce sunt. Apoi, am avut ca modele personalităţi precum: Andrei Marga, Nicolae Manolescu, Mircea Flonta, Mihai Şora, Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Ştefan Georgescu. Iar Regele Mihai, alături de Corneliu Coposu, rămân pentru mine modele morale intangibile!
– Rep. Ca sociolog, aș dori să vă întreb, pentru a primi răspunsul unui sociolog prestigios de talia dumneavoastră, care sunteți și autor al unor lucrări de specialitate, dacă dintr-o perspectivă epistemică putem vorbi de anumite paradoxuri ale «democrației originale» din țara noastră sau în altă ordine de idei, chiar de anumite «sincope» de conținut ale regimului democratic, desigur, nedorite, dar capabile să lezeze și chiar să afecteze profund legitimitatea statului de drept în România?
-Democraţia, în esenţa ei, este unică. Formele ei – majoritară, consensuală, o diferenţiază în spaţiul geopolitic. Teoria democratică, aşa cum remarcă Robert Dahl – «este o enormă pânză de păianjen tridimensională», «pânza» fiind alcătuită «din fire interconectate cu grade diferite de elasticitate». Atunci când politologul Giovani Sartori a exprimat exclamaţia: «Democraţie! Numele propus al unui lucru care nu există», mulţi s-au grăbit să concluzioneze că această exclamaţie i-a compromis opera. Eu spun că, dimpotrivă! Pentru că Sartori atrage atenţia asupra democraţiei ca realitate şi a democraţiei ca proiect, ca teorie, ilustrând tensiunile interne proprii regimurilor democratice. De asemenea, ilustrează necesitatea studiilor comparative în planul regimurilor democratice instituite în diferite state.

“La noi, democraţia a fost redusă «original» doar la rangul de regim politic”

– Rep. Ca să nu mai spunem că democrația cunoaște fluctuațiile sale!
-Şi pot continua! Însă, trebuie simplificat, spunând că democraţia s-a îndepărtat mult de etimologia originată în limba greacă, noţiunea conţinând o dimensiune istorică: de la matricea micuţului oraş / stat cetate, la statele naţionale şi organismele suprastatale de azi. Dar de la greci nu ne-a rămas doar cuvântul «democraţie» (puterea demos-ului, demos-ul nefiind nici pe departe poporul atenian), ci ceva mult mai important şi anume înţelegerea politicului. Pentru grecii antici politicul reprezenta concomitent un mod de organizare a Cetăţii şi un mod de viaţă pentru cei din Cetate. Aici se originează înţelegerea diferită a democraţiei de azi. Pentru că la noi, democraţia a fost redusă «original» doar la rangul de regim politic, fără a înţelege că democraţia este un mod de viaţă. Absenţa acestei distincţii în viziunea «originală», anulează o altă distincţie: aceea dintre democraţia formală (bazată pe respectarea regulilor şi procedurilor, pe fiinţarea instituţilor) şi democraţia substanţială (ca finalitate a rezultatelor procedurilor formale în privinţa bunăstării cetăţenilor). Adică, fondul formelor. Această indistincţie, provenită din tratarea «originală» a democraţiei în România, lasă deschisă, oricând, portiţa reversibilităţii, istoria reală dovedind că democraţia şi sărăcia sunt incompatibile. Mai departe, aspecte precum, existenţa unui sistem distinct de instituţii şi practici politice, existenţa unui sistem de drepturi, ordinea socială şi economică, existenţa şi funcţionarea unui sistem politic ce asigură anumite rezultate dezirabile, precum şi procesul unic de luare a unor decizii colective obligatorii asigură arhitectura regimului democratic. «Originalitatea» unor decidenţi de prim rang a făcut ca în România «tranziția» aproape interminabilă să pună în pericol statul de drept. Adică, să submineze însăşi democraţia. Subiectul este mult prea vast şi l-am abordat în multe lucrări anterioare.
– Rep. Care sunt principiile de bază, atât profesionale, cât și morale, cu un temei academic și de ținută, de bună seamă, dar și cu anumite implicații practice în ceea ce se dorește a fi noua calitate a sistemului educațional din țara noastră, prin ideile care vă călăuzesc în proiectul unei noi Legi a Educației, știind că acesta este obiectivul căruia vă dedicați o mare parte din activitatea dumneavoastră?
-De asemenea termeni precum: reformă, calitate, compatibilitate, competenţe etc. s-a făcut uz şi abuz în ultima vreme. E o modă să pui câteva «ingrediente» în discurs, chiar dacă «ingredientele» nu depăşesc statutul de simple lozinci. Aşa s-a întâmplat şi cu calitatea. Este invocată pretutindeni, dar cei ce o invocă o revendică în …cantitate. În loc să se pună accent în evaluarea de proces şi produs pe răspunsuri la «cât» /«câte», ar fi şi necesar şi logic să se răspundă la «cum» / «ce fel de», spre a putea evidenţia setul însuşirilor prin care se pune în valoare excelenţa, gradualitatea, unicitatea, raritatea. Din păcate, Legea 1/2011, denumită «legea educaţiei naţionale», ca şi agenţiile de specialitate utilizează termenul «calitate» prin raportare la parametri cantitativi, cultivând în acest fel o viziune reducţionistă!
– Rep. Puteți evidenția și anumite exemple?
-Pot aduce aici sute de exemple. Mai mult, calitatea este abordată ca un produs în sine, nu ca o coordonată intrinsecă a educaţiei la toate nivelurile şi în toate componentele ei. Proiectul de lege la care lucrez împreună cu mulţi colegi din învăţământul preuniversitar şi superior pune întreaga educaţie sub imperativele calităţii şi nicidecum nu abordează calitatea ca un «corp» străin, care se vrea asimilat. E un proiect ambiţios, extrem de dificil, care valorifică patrimoniul normativ care a fost dezvoltat începând cu anul 1864 în instrucţia publică din România şi care încearcă să rezolve ecuaţia comunitate – educaţie. Ecuaţie destructurată aproape absolut de multă vreme la noi, invocându- se caracterul etatic şi laic drept argument al rupturii iniţiale.

“Calitatea educaţiei este absolut dependentă de calitatea resursei umane”

– Rep. E un aspect care privește mai ales calitatea educației!
-Şi încă ceva simplu: calitatea educaţiei este absolut dependentă de calitatea resursei umane din acest domeniu. Distribuindu–se în toate segmentele, laturile şi formele educaţiei, calitatea devine vectorul esenţial funcţie de care se validează educaţia însăşi. Ca o educaţie sănătoasă, de care avem nevoie, aşa cum ne-o spunea Iuliu Maniu.
– Rep. Dacă ar trebui să vă raportați la maxima lui Brâncuși: «când nu mai ești copil, ai murit demult», aș dori să vă întreb, care sunt sentimentele care vă marchează profund, atunci când vă gândiți la copilărie, la inocența unei vârste la care fascinația ludicului contrastează cu indigența morală a unei lumi secularizate?
-Fiecare dintre noi trebuie să poarte în suflet imagini-suport ale copilăriei! Maxima lui Brâncuşi are valoarea unui Tratat de filosofie a existenţei. Prinşi în tumultul vieţii, uităm adesea de noi, fiind supuşi alienării. Dar, «întorcându-ne» la noi, măcar în momentele în care ne explorăm în linişte interiorul, ne redescoperim cu melancolie fascinaţia copilăriei! Sentimentele sunt de-a dreptul înălţătoare, însă contradictorii! O bucurie dulce – amară, îmbrăcată în nostalgia generată de ireversibilitatea timpului, dar o bucurie care ne susţine trăirea, aducând frumosul, inefabilul, minunatul, în planul prezentului. Continuând, astfel, să fim noi!
– Rep. Domnule Președinte, Adrian Gorun, vă felicit din inimă pentru includerea dumneavoastră în paginile «Dicționarului personalităților din România. Biografii contemporane», Ediţia 2014, iar în al doilea rând, vă mulțumesc pentru acest interviu, mai ales că după ce am parcurs primele două luni ale noului an, 2015, dați-mi voie să vă urez sănătate, succese importante și multe împliniri în tot ceea ce întreprindeți în spațiul socio-cultural în care vă desfășurați activitatea!
-Vă mulţumesc mult şi vă asigur de consideraţia mea, pentru munca pe care o consacraţi zilnic afirmării zonei noastre, spiritului gorjean!
Profesor, Vasile Gogonea

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here