O provocare în spirit
9. I.P.B. – Nuvela practicată de dumneavoastră este „arheologică”, evident livrescă, având două planuri, unul de suprafaţă, altul de adâncime, mitologic-cultural. Ea poartă titluri precum „Theos epiphanos”, „Vrăjitorul din Siracuza”, „Kerkaporta” etc… Cum izbutiţi să ieşiţi, de fiecare dată, din asemenea „probe ale labirintului?” Cu o altă înţelegere a lumii reale ori imaginare, străvechi sau viitoare?
B.C. – Nu sunt de acord cu judecăţile Dumneavoastră. Literatura mea, livrescă au ba, arheologică ar fi numai şi doar sub raportul unui suport, al unui fixativ şi a situaţiei în care un autor se iubeşte pe sine ca ideolog întru ale istoriei civilizaţiilor, cu toatele elemente recuzabile. A-ţi plasa eul în adâncimea veacurilor, pe meleaguri niciodată călcate de piciorul tău şi anume în ceasul când se scrie istorie, se închid sau se deschid evuri, şi aceasta cu profunda convingere că omul a fost totdeauna „modern” şi conştient că a ajuns la limitele descoperirilor, iată cu ce m-am jucat, povestindu-mă, celebrându-mă, în clipe când aveam nevoie mai mult decât orice de asta. Nu pentru altceva, decât ca să-mi salvez sufletul. Dacă treaba e livrescă – treacă!
10. I.P.B. – O nuvelă aţi dedicat-o mentorului, prietenului şi fratelui Dinu Pillat. Cele trei calificative, circulare, concentrice, dezvăluie o taină sau învăluie, în transparenţa lor celebratoare, un adevăr?
B.C. – Am cultivat cu oarecare obstinaţie triada de termeni, de la Mateiu citire, mai întâi fiindcă am observat că îmi stătea la îndemână (tata numea asta „condei vesel”, pe care mi-l atribuia). Pe urmă, când îmi incit inspiraţia, se manifestă colcăitor, iar dacă o ţin la respect, ratez totul. Dinu Pillat m-a onorat cu prietenia lui, mi-a fost sfătuitor, pe tărâm literar, adică mi-a dat curaj la scris, a constituit un model de ţinută existenţială, era o personalitate cu totul ataşantă, de permanentă combustie şi tot aşa plin de umor. Pe el, pe Constant Tonegaru i-am preţuit şi mai cu seamă i-am iubit şi, ca să fiu oltean până la urmă, plecarea lor din această lume m-a costat, mi-a pus pe limbă un gust de cenuşă ce nu se şterge. Cât priveşte nuvela pe care i-am dedicat-o, era o provocare în spirit, adresată omului religios care a fost. Punctul la care mă puteam eu ridica. Termenul de frate, de esenţă masonică, mi-a scăpat, pur şi simplu.
11.I.P.B. – Interviul nostru – iată, ne trădăm intenţia! – vizează desenarea cât mai exactă şi mai rotundă a personalităţii dumneavoastră ca scriitor şi ca om. Care este rolul traducerilor (din Georges Simenon, Anatole France, A.E. Van Vogt, Eugène Ionescu, Jean Tardieu, Alain Finkielkraut) în împlinirea destinului dumneavoastră literar?
B.C. Cu mult drag, vă voi dezamăgi: traducerile au fost comenzi editoriale, făcute, probabil ţinând seama de propensiunile mele, dar acceptate din motive ce nu ţin de nici o superbie. E drept că efectuându-le, am simţit nişte satisfacţii de ordinul amorului propriu – la aflarea expresiei optime – că nu mi-a displăcut deloc să traduc. Supremul examen a fost cu volumele din Proust, ce au apărut cu enigmatica notă: „text revizuit de Barbu Cioculescu”. Mătuşa mea, Eugenia Cioculescu (Gyn) tradusese fidel, dar literal, Fugara şi Timpul regăsit, eu am stilizat textul, rescriindu-l în fapt, bine fixat pe tălmăcirea de bază, dar, cum să spun, nelăsând un rânduleţ la locul pe care fusese. Recitind apoi mai ales Timpul regăsit scoteam, în singurătate, chiote de bucurie, faţă de splendoarea textului – în româneşte. Un maraton a fost şi traducerea din A.E. van Vogt, unde fiecare frază împingea înainte o naraţiune de o densitate incredibilă. Dar dacă am tradus din Simenon, pe care André Gide îl socotea cel mai mare romancier francez în viaţă, nu mai puţin am tradus şi din Edgar Wallace (Edgar Vă-las-cu-bine, Apunache), peripeţiile baronului Munchausen. Acu’, ce v-aţi face dacă v-aş spune că în acesta mă recunosc cel mai bine, prăpădind frumuseţe de interviu?
Cu Arghezi la Găeşti, cu Ionesco în Coreea
12.I.P.B. – L-aţi cunoscut cumva pe Tudor Arghezi? Dar pe Eugène Ionesco?
B.C. – Pe amândoi. Tudor Arghezi a venit la Găeşti, la una din aniversările copilăriei mele. S-au păstrat, de atunci, dopurile sticlelor de şampanie pe loc destupate şi purtând, la bază, semnătura lui Arghezi. Pe alte dopuri se semnase tata, la aniversări ale Miţurei şi ale lui Baruţu. Pe când aveam opt – nouă ani, l-am vizitat, dus de părinţi, la Mărţişor, de Sfinţii Constantin şi Elena, vremea culesului de cireşe – ne-a şi întâmpinat cu un coş de cireşe. Era în forma sa cea mai bună, de cincatenar ventripotent, curtenitor, plin de atenţii faţă de mine, care-i tot puneam întrebări, fermecat de plastica povestirilor sale – era vorba de fabuloase treceri de obiecte de aur din Rusia bolşevică în Basarabia, peste Nistru. Mai târziu aveam să găsesc un episod asemănător în Ilf şi Petrov, când marele combinagiu Ostap Maria Bender, după ce pune mâna pe milionul de ruble cu care constată că nu putea achiziţiona nimic în patrie, trece cu farfurii de aur sub haine, pe piept şi cu alte giuvaergicale dosite prin buzunare şi nu ajunge bine pe pământ românesc, că vameşii încep să-l uşureze sistematic de „armura” sa, făcându-i vânt înapoi peste fluviu, uşor ca fulgul. Amintirile basarabene le-a publicat Arghezi atunci sau mai târziu în Revista Fundaţiilor Regale, incluzând şi întâlnirea cu plopii de Turchestan, copaci ce-l lăsaseră visător. Câţiva ani mai târziu, tata îi citea la telefon poezii de-ale mele, spre apreciere. Uneia dintre ele, intitulată Creion, ce începea cu versurile „Stăpânul meu când lucrează/Trei degete-mi dă ca spetează”, lui Arghezi îi plăcuse rima. Era şi cazul: i se simţea influenţa. Ultima oară l-am zărit, peste decenii, bătrân şi tare micşorat, bâţâind din cap, la premiera piesei Rinocerii a lui Eugène Ionesco, unde i se păstrase un loc în rândul întâi. A stat doar la primul act. Era pe vremea când, după o îndelungată răceală, cauzată de lipsa de entuziasm a tatei la premiera piesei Seringa – Şerban Cioculescu a făcut şi critică teatrală – cei doi se împăcaseră, pentru că, spunea tata, ar fi fost trist să se despartă în eternitate supăraţi. Pe Eugen Ionesco l-am avut profesor, suplinea la limba franceză, în una din primele clase de liceu, cu el am studiat literatura truverilor, pe Clément Marot, pe François Villon, cu care semăna fizic în închipuirea mea şi consultând gravura din manual care înfăţişa cu pălărie ţuguiată un tânăr bătrânicios, cu figură smeadă. Ionescu (încă), era subţirel, sprinten, săltăreţ, la teză se vântura printre bănci. Mi-l amintesc fluierând în împrejurarea când ne dăduse cinci subiecte de pregătit, iar colegul Axente avea din timp toate cele cinci caiete pregătite, spre a-l preda pe cel trebuitor. La un moment dat, fluieratul a devenit puternic, profesorul s-a aplecat şi a scos din banca elevului cele cinci teze: le ochise mai din timp. De aceea şi începuse să fluiere, pentru efectul sonor de la urmă, în clipa fatală. Zic că experienţa de la catedră i-a prins bine la scrierea Lecţiei. Când se apropia de mine cu posibile intenţii de a mă chestiona, îl priveam de sub sprâncene – le aveam negre şi arcate, iar el se retrăgea. În pauză îl întreba pe tata: „- Barbu e legionar? – De ce mă întrebi?” răspundea tata, mirat. – Fiindcă mă priveşte încruntat!” L-am cercetat la Paris, în 1969, la prima vizită în oraşul meu natal, locuiam, întâmplător, într-un hotel din Montparnasse din apropierea locuinţei sale. Necunoscându-i numărul de telefon, m-am dus de-a dreptul, recomandându-mă. M-a primit împărăteşte, tratându-mă cu cel mai fin Whisky pe care l-am degustat vreodată. El se afla într-un tratament cu antibiotice, de pe urma unei suferinţi stomacale şi era fireşte oprit de la băutură. Totuşi, a gustat niţel – apoi din nou, până la golirea buteliei. Când am dat să mă ridic, mi-am dat seama că nu se va scula în picioare spre a mă conduce. Din păcate, o stare asemănătoare pusese stăpânire şi pe mine. Cu rezerve de energie pe care nu mi le cunoşteam am izbutit să ajung la hotel, la o distanţă de vreo cincizeci de metri. Intenţionând să-l vizitez şi în 1977, am găsit familia Ionesco în frigurile unei călătorii în Coreea – doamna trebuia să cumpere o pălărie anume, la conferirea titlului de profesor honoris-causa a domnului – dar mi-au oferit bilete la teatrul care de ani de zile îi juca aceeaşi piesă – Cântăreaţa cheală. O mai joacă şi astăzi. Traducând ultima sa carte, Căutarea intermitentă, mă tot întrebam de ce merge lucrul aşa uşor: pentru că jurnalul lui Ionesco era scris în topică românească. Chestia asta a mai remarcat-o în urmă un neamţ, însă referitor la Cioran.
13. I.P.B. – V-ar ispiti să vă reprezinte comisarul Maigret? Dacă da, cum? Prin vocaţia, şcoala, experienţa lui? Prin tabieturile, implicările, incursiunile sale într-o societate înscrisă, aparent intangibilă? Cu întreaga răspundere, domnul Maigret aplică până la urmă dictonul: Fiat justitia, pereat mundus. Este uman? Are domnul Maigret dreptul de-a se substitui îngerului exterminator? Iar dacă renunţă, atunci întregul eşicher al unor strădanii de-o viaţă mai rămâne valid?
B.C. – Desigur, când aş fi bănuit de o crimă pe care n-aş fi înfăptuit-o. Sau la o bere cu el, pe unul din bulevardele mărginaşe ale Parisului, într-un bistrou modest. Cât îl priveşte, este un tip irepetabil. Un anumit scepticism ne este însă comun: după ce face lumină într-un caz, lumea nu devine nici mai bună, nici mai rea. Şi, atenţie, el nu aplică principiul Fiat justitia…, ci doar îşi exercită profesiunea, iar aceasta îi cere să inducă, în mod fatal, suferinţă. De abia aici se învederează un punct de contact, de tangenţă între profesiunea de critic şi aceea de poliţist.
Eva, duşmana, eterna necunoscută
14.I.P.B. – Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre prieteniile dumneavoastră!
B.C. – Aceasta este tema unei discuţii de sine stătătoare, pretinde un studiu – de ce nu: o carte? – Bănuiesc că v-a pus pe făgaş lectura prozelor din Grădini în podul palmei, titlu care – nu s-a observat! – are şi un substrat funerar. Da, am avut prieteni, m-am bucurat de prietenia lui Constant Tonegaru, a lui Dinu Pillat, mă onorez cu prietenia lui Pavel Chihaia, a lui Puiu Grigurcu, a lui Alexandru George, a lui Nicolae Florescu – şi astfel nu simt colţii de felină ai singurătăţii. Iar dacă persist în a fi, o fac spre a îndepărta de cei dragi spectrul încă al unei înmormântări…
15.I.P.B. – Dacă nu sunt indiscret, vă rog să ne spuneţi ceva despre Eros! În general şi în particular!
B.C. – Către sfârşitul interogatoriului cu aparenţe de neutralitate, anchetatorul riscă întrebarea – cheie, care îi va răscumpăra timpul investit. O pune de parcă pur şi simplu i-ar fi venit rândul, după regulile clasicei inchiziţii şi fără să tresară. Inculpatul, care până atunci a fost întrebat despre cultivatul căpşunilor, zborul fluturilor, trilul de scatii şi jocul norilor pe cer habar n-are că exact în acea clipă şi pentru totdeauna, de necrezut şi adevărat, s-a zis cu libertatea lui, şi-şi umezeşte buzele. Hiperintelectualul va vorbi despre dualitatea eros – thanatos, romancierul vârtos despre raportul de putere bărbat – femeie, poetesa despre feţele şi profunzimea suferinţei, poetul postmodernist despre musca din lapte…
Ei bine, iată, în viaţa mea, eros şi sexualitate s-au confundat, la un subiect cu precocitate erotică, o mare încurcătură pentru genitorii lui, pudici în spiritul vremii. Dacă în mine ar sălăşlui nu un robust mascul, ci un dragon, m-aş defula în felul lui Ion Negoiţescu. N-am să ascund însă că, foarte preocupat de feminitate am studiat-o cu pedanterie şi îmbinând armonios, cum se cere, teoria cu practica, acţiunea cu iniţiativa, investigaţia cu intuiţia. De mic am înţeles că în raporturile cu feminitatea vei găsi neapărat complicea. Enorme insuccese s-au datorat şovăielii, temporizării şi deloc unei alegeri greşite, oricare ar fi fost aceasta. Seducătorul de profesie crede că toate femeile sunt la fel, cel prin temperament gustă parfumul unicatelor.
Viaţa mi-a fost plină de „întâlniri” care mi-au sporit fericit cunoaşterea, sporindu-mi potenţa, împrejurare de pe urma căreia îi deplâng pe cei ce văd în femeie pe Eva, duşmana, eterna necunoscută. Mie mi-a fost cunoscută cum nu se mai poate şi cu tot folosul. Frecventarea ei m-a ţinut departe de sinucidere în anii făuririi socialismului. Altfel, n-am scris mai mult de o scrisoare de dragoste, o regret şi astăzi. E vulgar, nu-i aşa? Decepţionant. Un matelot sexual care acu’ acu’ v-ar enumera lista de succese, constatând că a epuizat aproape nomenclatorul onomastic, pe provincii ale statului, naţionalităţi, culte, gradaţii ale pigmentului, variaţii de statură, de cultură. Dar aţi vrut-o şi v-o servesc, la nevoie adaug o anexă cu bibliografie alfabetică şi indice. La vârsta iertării aş avea ce povesti. Dar n-am s-o fac, nici mort: detest indiscreţiile. Ca să nu mai stărui că sunt un mare timid, iar femeii nimic nu-i place mai mult decât un mare timid care, rupându-se de sine, întinde mâna: este triumful ei. Partea bună a faptului de a se fi născut femeie…
16.I.P.B. – Traducând din franceză romanele uşoare ale lui Simenon ori din engleză pe cel terifiant al lui Bram Stoker, de pildă, ce resorturi secrete ale fiinţei aţi pus în mişcare, ce aspiraţii nemărturisite aţi potenţat?
B.C. – Am răspuns mai înainte ce şi cum au stat lucrurile cu traducerile pe care le-am efectuat şi cât de fidel m-au servit alimentar. Focalizând însă, o menţiune se cuvine pentru Dracula una din cele mai stupide cărţi bine scrise din câte am avut de-a face. Am tălmăcit-o fără s-o trădez deloc – cum şi merita. Şi am dotat-o cu o prefaţă savantă, în care s-a răzbunat istoricul din mine. Ceva din fizionomia lui Vlad Ţepeş s-a cuprins în Dracula. Voievodul îi iubea pe oameni cam în genul lui Stalin.
Roşii capodopere pe verticală
17.I.P.B. – Cum aţi caracteriza perioada 1950-1990? Sunteţi de acord cu Nicolae Breban că îl a dat literaturii române valori uriaşe, care numai „graţie” dictaturii au putut să apară”?
B.C. – Absolut. Între anii 1950 – 1990, ba chiar înapoi, de pe la 1945, s-au scris cele mai valoroase romane, piese lirice, dramaturgice, din istoria literaturii noastre, lăsând mult în urmă perioada interbelică, priponită în proza de introspecţie şi lirica de adieri metafizice. Operele nemuritoare elaborate între 1950 – 1990 vor străluci veşnic şi măreţ pe cerul patriei. Drăgălaşei dictaturi a clanului de feciori de patruzeci de taţi îi datorăm pe Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, dintre cei ce mai departe duc flamura. Dar cine nu ştie că într-o societate în care nu operează cenzura arta lâncezeşte, moare. Încercarea unor maniaci periculoşi de a denigra acele vremuri de aur când, de ce era cenzura mai hapsână, de aceea ploua cu capodopere, a eşuat, de altminteri – şi trebuie s-o recunoaştem – jalnic. Astăzi, pretutindeni, recunoştinţa noastră se îndreaptă către Zaharia Stancu – un domn, nu numai un devotat tovarăş, către Titus Popovici şi Dinu Săraru, repere în a căror lipsă ne-am pierde identitatea. I-am iubit atunci, îi iubim şi astăzi, îi vom trece testamentar fiilor şi nepoţilor noştri. Numai o dictatură de asasini sentimentali bine timbraţi ne-ar scoate din impas. Dar când, oare? Vom mai fi noi în fiinţă să ne bucurăm, fie şi din lagăre de exterminare, de fecundele ei însămânţări? De binefacerile cenzurii ei? Ce viaţă prin anii cincizeci – şaizeci, măi fratele meu! Corector la E.S.P.L.A. de trei ori am citit, din şpalt în bun de tipar, Oameni şi lanţuri, de Ion Pas, trilogia lui Ion Călugăru, al cărei erou se numea Ion Ceapă, Întunecarea lui Cezar Petrescu, luminată la zi, Risipitorii, versiunea întâia, retrasă, versiunea a doua, retrasă şi ea, cea de a treia, acceptată cu modificări pe ici, pe colo, prin…, pe când Marin Preda îşi refăcea forţele la căldurică, într-un sanatoriu de boli nervoase. Să nu mă fi dat afară, mi-aş fi nutrit mai departe spiritul cu tetralogiile lui Zaharia Stancu, mi-aş fi înălţat cugetul cu trilogiile lui Paul Anghel, cu roşii capodopere pe verticală şi, neapărat, cu Caietele Principelui – exemplarul lui Şerban Cioculescu e plin de însemnări marginale, una mai favorabilă decât alta.
18.I.P.B. – Ce părere aveţi despre acest deceniu postdecembrist, gangrenat de impostură, demagogie, corupţie? Dar despre politica externă a ţării, tot în această etapă tulbure, mafiotizată?
B.C. – O dată ce, în termeni răspicaţi, aţi caracterizat trecutul deceniu, cu prezent cu tot, nu văd ce aş mai putea adăuga. Să vă mărturisesc că rămâne regretul vieţii mele de a fi trebăluit într-o redacţie dintr-o clădire supusă demolării şi scoasă din evidenţe, în loc să mă aşez onorat la coadă la casieria Bancorexului unde să încasez, în sunetele fanfarei republicane, cu lacrimi în ochi şi îngereşti strănuturi, împrumutul vieţii mele – v-aş dezinforma. Să spun, precum eroul cornelian că dacă ar fi să o fac din nou, n-aş şovăi, parcă şovăi. Oricum, pentru mine prăbuşirea comunismului a venit cu zece ani prea târziu. Iar pentru alţii, tocmai la timp. Că, pe deasupra, s-a petrecut cu totul altfel decât mi-aş fi închipuit, asta este, integral, vina mea.
19.I.P.B. – În definitiv, ce aţi realizat şi ce nu aţi realizat din tot ce v-aţi propus? Regimurile politice de ieri şi de azi v-au obstrucţionat în năzuinţele şi înfăptuirile auctoriale?
B.C. – Am realizat, până acum, o viaţă, de trei sferturi de veac, lăsând în mai multe rânduri moartea în dosul uşii. Ce am realizat este la vedere, aflându-se tipărit, cu excepţia a două – trei manuscrise în cartoane. Desigur, odată ce nu sunt nici mareşal, nici procuror general al republicii, nici proprietar de Petrom, nici stăpân peste delta Dunării, iar, pe urmele amicului Piron, amicul lui Voltaire, nici măcar academician, că m-aş fi putut descurca o leacă mai bine. Împart pe din două vina cu trecutul regim. Bineînţeles, în felii inegale. În regimul de astăzi, Stalin a dispărut, a rămas Caragiale. De ce n-a fost acesta îndeajuns preţuit la vremea lui, pricep: a scris pentru noi, cei de acum.
20. I.P.B. – Maestre Barbu Cioculescu, vă socotiţi un postclasic, un postromantic sau un… postmodern? Un conservator sau un căutător permanent? Sau cumva un adept al sintezei, să zicem de tip… Adrian Marino?
B.C. – În încurcătură fiind, am consultat-o pe soţia mea, Simona Cristina Alexandra. Ea mi-a spus că sunt un clasic în viaţă, cu porniri prepostmoderniste. Cât priveşte trimiterea la domnul Adrian Marino, s-o dăm uitării: mă striveşte!
Interviu realizat de Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie
