Întâlnirea cu aproapele nostru – Acad. Mihai ŞORA

343

1. Trialectica spiritului românesc
Recent, cu prilejul „Brâncuşianei”, din februarie 2014, am avut privilegiul de a realiza o „convorbire esenţială” cu academicianul Mihai ŞORA. Îl citisem, îi aveam cărţile-i doctrinare, în Biblioteca-mi ionaionică, din tinereţe s-a numărat constant printre modelele formării/devenirii mele intelectual-spirituale atât ca scriitor dar şi ca filosof/metafilosof. Mi-l recomandase cu un deosebit simţ al paradigmaticului (al paideiei), maestrul meu, Eugen Negrici. Astfel îmi deschisese sigur Calea, care mi se arătase dificilă, dar mirabilă.
Pe Mihai Şora, fostul meu coleg de la Cenaclul Orfeu al Universităţii din Craiova şi de la Cenaclul Revistei „Ramuri”, Marius Ghiţă (Ghica), l-a descris ca fiind – citez – „gânditorul căruia îi pasă de viaţa împreună şi de viaţa cetăţii” dar şi „omul faptei”, care „încearcă să pună în rost învăţământul şi educaţia tinerilor”.
Pledând pentru drepturile noastre şi pentru dialog, Mihai Şora întrezăreşte de fiecare dată şi un sens spre care trebuie să ne curgă viaţa de azi şi de mâine.
Constantin Noica l-a definit ca pe un om „pur, nepătat”. Deşi scriitura lui e „transliterară”, abia dacă l-am regăsit, doar amintit în trecere, în câteva istorii ale literaturii române contemporane.
„Implicat în ceea ce se întâmplă”, Mihai Şora scrie în „Firul ierbii” (ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1998, 522 pagini; vezi „Revelaţia alterităţii – apariţia persoanei”, pp. 229-241); că „tipul de identitate cu care avem de-a face pe acest plan al lui Poate-Fi e o identitate deschisă şi fluentă, subîntindere şi metamorfozele sub regimul decontractat al conjuncţiei: şi-şi”. Apoi interpretează trialectic spiritul românesc în care „visul treaz al lui Eminescu şi trezia nevisătoare a lui Caragiale, precum şi măsura lui Creangă, care-şi apropriază până şi nemăsuratul, domesticindu-l şi reducându-l la omenească măsură se reconciliază într-o unitate superioară, sau mai bine (conform modelului sferic) subiacentă, adică la centru”. Iar în „Câteva elemente de doctrină politică pentru România, azi” încearcă să dibuie în masa toropită a românismului actual, sâmburele dinamic capabil să structureze din nou o societate civilă pe care presiunea exercitată asupră-i de-a lungul ultimilor 50 de ani de comunism / neocomunism o deşteptase. Sâmburele acesta dinamic îl constituie figura emblematică a întreprinzătorului care ar putea produce un bine public detaliabil în locuri de muncă.

2. MODELUL şi CALEA
„Calea Mihai Şora” este una de dăruire subiectivă obiectului artistic, una care configurează, în simultaneitate, zborul şi Starea-pe-loc. Cele două toposuri dau ceea ce îndeobşte se numeşte conjuncţionalitatea  dintre Nefiinţă şi Fiinţă. „Consistenţa artistică – mi-a zis domnul M.Ş. – e deschiderea care se închide, dar şi închiderea care se deschide. E tensiunea care reduce distanţa dintre cei doi poli care trebuie redistribuiţi tripartit (a fi / a face / a avea) întru recuperarea Unităţii Pierdute. Locuirea se desăvârşeşte întru ridicarea pulsatorie spre infinit, întru verticalizarea în transcendenţă. Şi ea va (re)cunoaşte «motorul acţiunii», acela care asigură Existenţei resorbţia în sine însăşi întru reatingerea noumenului în fiinţător de virtualităţi / de avataruri ontologice.” „Ca filosof, am asigurat evidenţierea unui Resort Dinamic Interiorizat, a cărui despieliţare mi-a dezvăluit Principiul Reoriginant. Descoperind liniile de forţă ale unui proiect de suprafiresc, m-am resituat, confruntându-mă, oarecum programatic, cu acea inevitabilă revelare a Esenţialului din Aparenţă polimorfă, a CEVA-lui obiectului care-l (des)face, recurent, repetitiv, ritualic, exact ceea ce El este”.
Un pic zăbovind într-un răgaz, resurect de energii secrete, domnul Mihai Şora a părut că se opreşte. M-am speriat că întâlnirea mea avea să fie atât de fulgurantă. Dar n-am îndrăznit să forţez nota. Şi am fost inspirat, întrucât şi-a continuat monologul intracomunicativ/intercomunicativ: „Dragul meu, Esenţa nu există ca atare, ea este o forţă interioară impalpabilă (nefiinţa). Ea străjuie decantarea continuă a formei, găsirea Realului care era ascuns în… realul manifest. Ea pune în esenţă realul în esenţialitatea lui. Confruntarea-i cu materialul a cărui proprie consistenţă va trebui să fie convertită în insistenţă presupune, iată, coalescenţa a două moduri diferite: dezvăluirea şi „polisarea” pedagogică prin care exteriorul este inclus în interioritatea obiectului…”
Cercetător implicat în propria-mi proiecţie transindividuală, am îndrăznit mai mult. I-am povestit despre proiectul meu editorial „Nivelurile metasensibile ale identităţii brâncuşiene din perspectiva logicii dinamicii a contradictoriului” dedicat lui Constantin Brâncuşi, propunându-i să-mi accepte dorinţa de a-l avea drept… consilier ştiinţific. Om de o rară nobleţe individuală, de un altruism autentic, a consimţit. Am răsuflat uşurat / fericit şi m-am pus imediat pe treabă, urmând ca zilele acestea să-i trimit pe adresa-i personală din Bucureşti introducerea: „Cele trei identităţi”, idee sugerată de un alt sfătuitor indirect al meu, clujean, Tudor Cătineanu, cel care, trimiţându-mi o carte a domniei sale, prin poştă, mi-a sugerat metodologia potrivită. Cu amândoi am intrat în rezonanţă, care – îl citez redundant din nou pe M.Ş. – „este o succesiune continuă de închideri şi deschideri”. Lumea extrasenzorială nu-l înstrăinase de sine însuşi, rămânând acelaşi promotor al unei hermeneutici spectaculoase, meticuloase, inteligente, profunde şi rotunde, sub semn canonic-european.

3. „De-aş fi eu ministrul…”
S-a derulat acest moment extraordinar în care partener de «direcţie» – după cum vă informam – la un „Simpozion Brâncuşi” reuşit întrutotul, mai ales prin calitatea comunicărilor susţinute în plen (fireşte m-am numărat printre participanţi cu lucrarea, al cărei titlu l-am enunţat în transversalia „2. Modelul şi Calea” – n.m., I.P.B.). Doamna Sorana Georgescu-Gorjan împlinise o frumoasă vârstă (75 de ani) şi a fost sărbătorită cuvenit. Pavel Şuşară a mărturisit că speră în „puneri în valoare” a artei în general (inclusiv a celei Brâncuşiene) nu extatic, ci exact.” Sorana Georgescu-Gorjan însăşi s-a vădit a fi aceeaşi cercetătoare riguroasă, atentă la detalii, la iconografia argumentativă, la rectificarea unor date eronate din biografia lui Brâncuşi cel Constantin. Superba Luiza Palanciuc, care în tandem cu Mihai Şora mi-a dăruit un studiu al lui Benjamin Fondane despre Constantin Brâncuşi (vezi Benjamin Fondane: Brâncuşi; trad., studii, note şi comentarii de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora; ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008) a comentat filmul „Alfabetul Brâncuşi” cu Mihai Şora în rol principal, hermeneutizând despre operele brâncuşiene, dar şi despre «tehné»-ul lui Ştefan Georgescu-Gorjan.
Ion Mocioi a avansat, ca fost parlamentar de Gorj, tema declarării oficiale a unei „Zi a Sculpturii în România”, care să fie 19 februarie. De asemenea, înfiinţarea la Târgu-Jiu a unui Muzeu de Artă Contemporană, cu sprijinul primului-ministru Victor Ponta, cu o sală permanentă pentru expoziţii internaţionale periodice şi prin implementarea UNESCO.
În ceea ce mă priveşte, m-am angajat să ţin un „Curs despre Opera lui Constantin Brâncuşi” în şcolile şi liceele târgujiene şi, ulterior, gorjene, pledând pentru schimbarea radicală a atitudinii noastre, a tuturor gorjenilor, despre Părintele sculpturii moderne şi transmoderne. „Oooo, de-aş fi eu… ministrul Învăţământului ori al Culturii…! Dar…?”
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here