Întâlnire

252

Mergeam prin arşiţa începutului de august, de-a lungul uliţei copilăriei mele. Încercam să-mi fac ordine în punctele de pe agendă. Trebuie să plec şi mai am multe de rezolvat. Fusesem, înainte ca soarele să lovească cu putere, la cimitir, aşa cum mă duc de fiecare dată când vin acasă. Acasă? A fost cândva “acasă”, acum vin la hotel, în Oraşul Amintirilor. Poarta casei în a cărei curte am sărit coarda şi m-am căţărat în pomi, s-a închis pentru mine. Acolo nu mai sunt primită.

Şi cum mergeam aşa, pe uliţă, îmi apare în cale o siluetă cunoscută. Tresar. N-am vorbit de mult timp. Cum va reacţiona văzându-mă? Îmi va zâmbi şi-mi va spune bun-venit acasă? Nu. Se încruntă puternic, încercând să mă convingă că nu m-a văzut şi vrea să treacă cât mai repede pe lângă mine, prin mine dacă s-ar putea, şi să se ducă!  Cu greu, o opresc şi-i amintesc că are la mine o datorie veche. Dar parcă a uitat, aşa uită ea când nu-i convine ceva. Prin ochelarii de soare mari şi foarte închişi la culoare, îmi trimite săgeţi şi-mi spune că n-o să-mi dea nimic. De parcă i-aş fi cerut milostenie, nu ceea ce îmi datorează… Şi şi-a vazut de drum… Doamne, de ce mi-ai scos-o în cale? De ce a apărut în locul acela, chiar în momentul în care eu treceam pe acolo? Să-mi mai arăți o dată că nu s-a schimbat?  Condusă de setea de averi şi bani, a uitat de omenie, de sentimente, de tot ce a învăţat de la părinţi, aşa cum am învăţat şi eu. Anii trec, dar întrebările mele rămân fără răspuns. De ce? Cum este posibil? Cum poate să se lepede de cei mai apropiaţi, doar din dorinţa de a avea un cont mai dolofan în bancă, de care oricum se va despărţi cândva? N-a vrut să stea de vorbă cu mine, aşa cum nu vrea niciodată. Știe că nu are explicație la faptele sale. Dar simt că trebuie să discutăm. Îmi finalizez treburile programate și mă duc hotărâtă să vorbim. Dar câtă naivitate!… Doar știe că sunt în oraș, m-a văzut şi şi-a luat toate măsurile de a mă elimina. Poarta de fier este baricadată, așa că nu pot intra. Să sun la telefon nu are sens, de câțiva ani nu-mi mai răspunde.  Nici mie, nici copiilor mei. Mă resemnez și plec încă o dată, cu lacrimi în ochi și-n suflet, de la poarta casei în a cărei curte am sărit coarda şi m-am căţărat în pomi. În casa în care m-am născut și am petrecut o parte din viață nu mai sunt primită, deoarece am îndrăznit să-mi cer drepturile.  Pe măsură ce anii trec, oamenii devin mai înțelepți, așa spuneau bătrânii noștri. Viața însă mi-a arătat că nu există o regulă. Trăiesc printre noi oameni care, spre apusul vieții își întind cu aviditate tentaculele, își pătează obrazul, își încarcă conștiința, acaparând cât mai mult, acaparând ceea ce nu li se cuvine. Ai grijă, soră, nu uita să te spovedeşti la cei care încă te mai ascultă, să le spui din nou cât de mult mă iubeşti tu pe mine! Că doar n-au fost prezenţi la întâlnirea noastră…
V.B.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here