Întâlnire voievodală la Brașov (II)

654

– Nu numai… Au prins așa o ură pe ei, că și-au făcut o obișnuință să treacă Nistrul și să meargă în cete să le prade satele și să le dea foc. Dacă îi întrebi de ce o fac dau din umeri fără să le pese sau îți răspund că le întorc plata. Ei susțin că merg să ia înapoi ce au prădat tătarii de câteva veacuri.
– În Ținutul de Sus al Modovei, bunăoară, oamenii nu sunt la fel de luptători ca acei din părțile Tighinei sau Cetății Albe, în schimb sunt mai așezați pe la casele lor și le place să lucreze pământul. Știu toate astea de la moșul Vlaicul, mi-a tot povestit cât am fost cu el prin țări străine.
– Bine că te-ai întors acasă. Se apropie ea și vremea noastră.
– Ce tot trăncăniți acolo ca niște babe? Râde Iancu apropiindu-se de cei doi prinți.
– Ne-am bucurat că ne-am întâlnit și mai povestim de-ale noastre, Măria Ta, răspunde Vlad. Nu știți cât sunt de bucuros că l-ați luat pe vărul meu la Brașov.
– El m-a rugat să-l iau cu mine, că altfel îl lăsam la Hunedoara. Are destulă treabă de făcut, dacă tot vrea să se întoarcă în Moldova.
– Treburile merg mai departe, Măria Ta. Se ocupă vărul Duma de ele. I-am spus ce are de făcut iar, pe timpul cât o să lipsesc, el îmi ține locul.
– Pe boierul Vlaicul am văzut că l-ai trimis în Moldova…
– V-am spus pricina, Măria Ta. Trebuie să mai caute niște tineri. Am nevoie de ei să-mi întregesc oastea pe care o pregătesc să mă întorc la Suceava.
– Situația în Moldova încă nu e sigură. Asta e valabil și pentru tine, Vlad. Din câte am aflat, Petru Aron a biruit oștile lui Alexăndrel. Dar feciorul Marynei este încă în viață și oricând pot veni leșii să-l ajute. Are destui susținători care mișună peste tot. Iscoadele ce vin din Moldova mi-au povestit că zilnic au loc bătăi între susținătorii lui Alexăndrei și cei ai acelui călugăr aflat acum pe tronul Moldovei. Mulți dintre ei nu sunt înarmați, se bat cu ciomegele sau cu ce au la îndemână. Voi trebuie să știți cum sunt moldovenii, că amândoi ați trăit printre ei. Au sânge aprig și se mânie iute, ajunge să le spui o vorbă că le sare țandăra și te iau la bătaie.
– E adevărat, Măria Ta, confirmă vesel Ștefan. Dar nu toți sunt așa. Cei mai mulți sunt oameni pașnici, își văd de treabă și de familiile lor.
– Prin părțile Bugeacului, pe unde merge Vlad, sunt destui zvăpăiați din aceia de care mi-au adus vorbă iscoadele. Avertismentul a fost mai mult pentru ei, să nu schimbe hainele de mire cu altele de înmormântare, râde cu poftă Iancu.
– Așa mă știi, Măria Ta? Arăt ca unul care se lasă omorât atât de ușor de niște pârliți cu bâte? Se încruntă Vlad.
– Îmi place de tine când te mânii, râde din nou Iancu. Nici când ești în apele tale nu prea aduci cu un om blând, darămite când ți se umflă nările și ți se înroșește fruntea de mânie. Mă mir că domnița Anastasia a primit să te ia de bărbat, râde și cu mai multă poftă Iancu. Alta s-ar speria în locul ei numai să te vadă, d-apoi să mai și doarmă cu tine în pat…
Hohotele de râs nu mai conteneau. De la Iancu se molipsesc și cei doi prinți, care îi țin isonul. În timp ce Ștefan își șterge cu mâneca hainei ochii care s-au înnecat în lacrimi de atâta râs, Vlad îi răspunde lui Iancu printre hohote:
– Măria Ta ar trebui să știe că între un armăsar nărăvaș și un catâr pricăjit, iepele aleg armăsarul și fug de catâr cât le țin picioarele. La fel sunt și femeile, nu au nevoie de un bleg lângă ele numai că e frumos și cumsecade.
– Lasă, Vlade, că am glumit. Tu ești oricum un fecior frumos. Altfel prințesa nu te lua de bărbat.
– A fost cât pe ce să nu primească acum un an când i-am cerut mâna, râde vesel Vlad. Și ea a spus la fel ca Măria Ta, că am ceva în priviri care o înfioară.
– Vazi că am avut dreptate? Pe Elisabeta mea când am luat-o tot cu ochii am zăpăcit-o. Mi-a spus că sunt atât de negri și de pătrunzători că a apucat-o amețeala atunci când m-a văzut prima oară. Visa să se scufunde în ei ca într-un culcuș liniștit. Dar asta am aflat abia după vreo cinci ani de căsnicie, râde Iancu.
– Toată lumea știe cât de mult vă iubește doamna. Până și printre oșteni se vorbește că v-a însoțit în multe din bătăliile pe care le-ați dus. Pesemne îi era teamă să nu dați de un harem de-al pașalelor otomane, sau, cine știe, poate chiar de-al sultanului, pufnește Vlad în râs, ducându-și mâna la gură. Că ei fără harem nu merg nici la război.
– De unde știi că nu fac și eu la fel, numai că fiind creștin am o singură nevastă și nu harem? Râde Iancu. De ce crezi că ea cere să meargă cu mine? Poate că eu o oblig să mă însoțească?
– Gurile rele nu clevetesc degeaba, continuă să râdă Vlad. La fel cum se grăiește despre cei trei robi turci pe care i-ai pus să dea de apă în curtea Castelului de la Hunedoara. Se spune că tot a doamnei a fost propunerea.
– Ba eu le-am cerut să sape pentru că s-au lăudat că se pricep la asta. Le-am promis că dacă dau de izvor o să le ofer în schimb libertatea și îi las să plece acasă.
– După mine, păgânii nu merită să fie iertați. Dar Măria Ta știe mai bine ce va face cu ei.
– Eu dacă promit ceva mă țin de cuvânt. Până la urmă și ei sunt oameni.
– Acum, că este și Ștefan de față, ce vești mai aveți pentru noi? Când ne-am întâlnit la Hunedoara ați spus că așteptați momentul prielnic.
– Se apropie și acela, dragii mei, răspunde Iancu cu un oftat. Între timp s-au întâmplat multe. V-am spus că grofii stau cu ochii pe mine. Dacă n-aș fi eu, ar face ce vor cu bietul rege Ladislau…
– Am auzit și noi câte ceva. De aceea am și adus vorba.
– Cred că se apropie și momentul vostru. O să am cât de curând nevoie de voi. Să lăsăm să treacă anul acesta să ne mai limpezească apele, să vedem ce planuri mai are Mahomed. Până atunci și Ștefan își mai adună oameni. Cu ce are el, cu ce ai tu aici la Brașov, anul viitor în primăvară o să fii din nou la Târgoviște, Vlad.
– Dar la Suceava, Măria Ta? întreabă îngândurat Ștefan.
– Va trebui să-l schimbăm mai întâi pe Vladislav, ca să ne asigurăm spatele. De aceea am și lăsat Moldova mai la urmă. Să nu ne trezim că de la nord vin leșii, iar de la sud muntenii și turcii conduși de Vladislav.
– Ai dreptate, Măria Ta. Ai plănuit bine totul. Cum mă întorc la Hunedoara o să mă grăbesc să-mi pregătesc Vitejii. Să vedem ce oameni îmi mai aduce moșul Vlaicul. Poate fac măcar două cete, una de Viteji și una de husari de rând.
– Sunt tare pricepuți călugării aceia pe care i-ai adus. I-am văzut și eu cum luptă. Sunt mai ceva ca mercenarii mei.
– Mă bucur că ai vorbe frumoase despre ei, Măria Ta. Și eu am rămas impresionat când i-am văzut prima oară. Ziua îmi pregătesc Vitejii iar noaptea se roagă, nici nu știu când mai dorm. Sunt cel mai bun dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Nu este zi să nu-i mulțumesc.
– Bine faci, prințe! Fără credință nu valorăm nimic. Nu era luptă din care să mă întorc să nu intru într-o biserică și să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Indiferent dacă biruiam sau eram învins. De la El vin și una și alta, în toate are socotelile Lui. Nu pot uita când a murit fratele meu Ion. Au trecut aproape două decenii de atunci. Eram amândoi tineri și plini de vise, spune gânditor Iancu. Așa cum sunteți voi acum. Era în toamnă, la început de brumărel. Am prins de veste că Ishak, beiul de Semedria, jefuia imprejurimile Belgradului și valea râului Sava. Am luat repede ce oaste am avut la îndemână și am pornit în urmărirea lor. Când beiul a aflat că suntem mai puțini ca el a venit asupra noastră cu toată oastea lui de ieniceri și de spahii. A zis că ne dă gata și ia Belgradul, iar de aici se și vedea în Ungaria.
– Ce ai făcut, Măria Ta? întreabă curios Ștefan.
– Ce era să fac? Am primit lupta. Nu de asta i-am ieșit în cale?
– Dacă erați mai puțini ca ei mai bine mai așteptați să vină ajutoare.
– Nu mai era vreme de așteptat, Ștefan. Sunt situații când trebuie să iei o hotărâre. M-am sfătuit cu Ion, care m-a însoțit în acea luptă, și am decis să luptăm. Aflând că otomanii vin asupra noastră, am ales noi terenul potrivit unde să-i așteptăm. După ce l-am găsit, am așezat pedestrimea pe linia de mijloc, iar în spate cavaleria grea, să fie astfel protejată de un atac în forță. În flancuri se afla cavaleria ușoară, în fruntea ei fiind fratele meu.
– A fost dură lovitura otomanilor, Măria Ta? Cum ați reușit să vă apărați?
– Să învățați ceva de la mine, băieți! le spune cu voce blândă dar hotărâtă Iancu. Cea mai bună apărare este atacul. Cum s-au apropiat de noi nu am așteptat să-mi lovească cu furie pedestrimea, așa cum obișnuiesc ei. I-am lovit eu din flancuri când nu se așteptau. Luați pe nepregătite au început să dea înapoi, nu știau ce să facă. Atunci pedestrimea s-a dat în lături și a făcut un culoar lăsând să treacă cavaleria grea. Luându-și zborul, călăreții i-au lovit pe păgânii care încă nu s-au dezmetecit, făcându-și drum printre ei. Din spate au venit și pedeștrii care aruncau săgeți asupra osmanlâilor. Loviți din toate părțile, turcii au luat-o la fugă și nu s-au oprit până la Semedria. Numai că în luptele crâncene care s-au dat a căzut și fratele meu. A fost răpus de mai mulți păgâni care și-au dat seama că este o căpetenie ceva și l-au înconjurat. Până ca toți ceilalți să-și dea seama, Ion a fost lovit cu o lance în piept și trântit de pe cal la pământ. O altă lance l-a lovit în spate… continuă Iancu cu lacrimi în ochi.
– Dumnezeu să-l odihnească! șoptește cu voce stinsă Ștefan.
– Dumnezeu să-l odihnească! Spune și Vlad.
– Vedeți, băieți, că nu numai voi ați pierdut pe cineva drag. Și mie păgânii mi l-au luat pe fratele Ion. Era în același nume cu mine, ca să ne deosebească, mama îmi spunea Iancu și așa am rămas pentru toți. După ce l-am plâns și am vărsat valuri de sânge de-al otomanilor ca să-l răzbun, i-am dus trupul la biserica episcopală din Alba Iulia, unde își face odihna de veci. Acolo mi-am pregătit și eu loc de mormânt, că nu se știe când vin îngerii Domnulu să mă cheme la El. Cel puțin să fiu aproape de el, a fost singurul frate pe care l-am avut.
(din volumul în curs de apariție Castelul de pe Nistru)
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here