Îmbrăcat în straie de căpitan de husari Vlad Drago, cunoscut drept Vlad Draculea în popor, nume moștenit de la tatăl său, a pornit la drum din tabăra sa de la Brașov unde conducea trupele trimise de Iancu de Hunedoara pentru a apăra Amlașul și Făgărașul de un posibil atac de-al muntenilor sau chiar al otomanilor, încurajați de izbânda de la Constantinopol. Numai prezența oștilor lui Iancu l-au descurajat pe Vladislav să-și trimită cetele de călăreți sau să ceară ajutor păgânilor să redobândească cele două ținuturi primite în dar de Voievozii Țării Românești pentru osteneala de a apăra hotarele Transilvaniei. Cum nu s-a ținut de promisiune și a trecut de partea păgânilor, Iancu i-a luat cele două ținuturi, ceea ce l-a nemulțumit pe Vladislav. De atunci practic s-a declanșat un război nevăzut între cei doi Voievozi, care însă nu se putea face pe față, amândoi fiind legați de tratatul de pace pe trei ani semnat de sultanul Mahomed cu regele Ungariei, Ladislau Postumul, de fapt un aranjament al marilor grofi care sperau să trăiască în pace cu turcii.
Negăsind un pretext de a intra direct în cele două ținuturi, prin oamenii pe care îi avea, Vladislav provoacă o răscoală a țăranilor români din Făgăraș sperând ca aceasta să se extindă în toată Transilvania. Numai că socotelile Voievodului valah au fost risipite ca pleava de vânt prin chibzuința cu care a lucrat Iancu. În loc să-l lase pe Vlad Drago să înăbușe răscoala, mult încercatul luptător împotriva păgânilor se deplasează personal în Făgăraș, unde stă de vorbă cu capii răscoalei și îi convinge să-și trimită ortacii acasă, rezolvându-le câteva din revendicări. De la Brașov a trimis oameni la Vladislav încercând să cadă la o înțelegere. Vulpe bătrână, Iancu știa că nu este momentul să-și facă un dușman înverșunat la hotarele de miazăzi ale Transilvaniei când atenția trebuia să i se concentreze asupra pregătirilor pe care le făcea Mahomed. Iscusit strateg, el știa că nu este indicat să te lupți pe două fronturi deodată, mai ales că nu avea nici oști suficiente, principii creștini mulțumindu-se cu promisiuni false, fără nici o acoperire în fapte. De altfel chiar și grofii maghiari de la Buda îi puneau tot felul de piedici după ce l-au adus pe tron pe copilul rege Ladislau Postumul, pe care îl manipulau după voia lor. Fiind acuzat că râvnește puterea, la Dieta de la Gyor din luna lui cireșar din anul 6963 de la Facerea Lumii, Iancu renunță la titlul de căpitan suprem al oștilor Regatului Ungariei și la celelalte ranguri pe care le avea, cât și la unele cetăți aflate sub controlul său din vremea când era Guvernator, între acestea fiind și Buda. A păstrat doar poziția de comite al Bistriței și de apărare a ținuturilor de sud ale regatului, iar ca să-și dovedească devotamentul față de rege îl trimite la curte pe fiul său mai mic, Matiaș. În același timp, fiul său mai mare, Ladislau, renunță la titlul de ban al Dalmației și Croației în favoarea ducelui Ulrich de Cilli, cu care Iancu se afla în dușmănie. Pentru a garanta pacea cu aceștia își căsătorește fiii cu fetele lui Ladislau Garai și Ulrich de Cilli, deși acestea erau încă minore iar nunta încă nu se putea face. Bătând cu pumnul în masă în fața regelui și a membrilor Dietei încercatul luptător și apărător al creștinătății nu numai că neagă cu argumente toate acuzațiile false care i se aduc, dar totodată oferă pe cheltuiala sa 10.000 de călăreți înarmați și echipați de luptă și promite ca în trei luni să-i scoată pe otomani din Europa dacă toți nobilii, baronii și clericii din Regat își vor aduce banderiile și vor lupta alături de el.
Întors la Brașov pentru a inspecta apărarea din sudul Transilvaniei și a afla intențiile lui Vladislav față de plănuita cruciadă antiotomană, Iancu i-a dat voie lui Vlad să meargă la Cetatea Albă pentru căsătoria cu prințesa Anastasia. Ca dar de nuntă a trimis miresei un colier din pietre prețioase pe care i l-a adus un negustor armean venit de la Ragusa cu vești proaspete din Imperiul Otoman. Prin iscoadele trimise în liniștita republică aflată pe malul Adriaticii, Iancu a fost informat că turcii se pregăteau de o nouă expediție, dar încă nu se cunoștea destinația acesteia. Unii presupuneau că va avea loc în Rodos, Ordinul Cavalerilor Ioniți din Cetate au refuzat să satisfacă cererea sultanului de a plăti haraci motivând că nu au primit aprobare de la Sfântul Scaun, dar în sinea lui Iancu era convins că Mahomed va lovi din nou Serbia pentru a-și deschide drum spre Buda, ca apoi să ajungă la Viena, vis la care acesta nu a renunțat după ce a cucerit Constantinopolul. Încrezător în puterile lui, tânărul sultan se compara cu Alexandru Macedon și plănuia să facă la fel ca „fiul lui Zeus” un Imperiu imens care să se întindă asupra întregii lumi, pe de o parte să cuprindă Europa, pe de altă parte toată Anatolia, ca apoi să urmeze și celelalte țări din Asia Centrală și, de ce nu, chiar India și îndepărtata Țară a Kitailor despre care auzise atâtea povești și legende de la dascălii pe care i-a adus tatăl său.
Fire distantă și închisă care rareori scoatea un zâmbet, Mahomed avea fața prelungă și palidă, cu ochi de culoarea smaraldului, adânc înfipți în orbite și pătrunzători, sprâncenele îmbinate deasupra unui nas mic și încovoiat, gura disprețuitoare, părul castaniu lung și cârlionțat, sub care cobora o frunte lată acoperită în parte de turban de parcă ar vrea să-i ascundă și mai mult gândurile care îl măcinau clipă de clipă, bărbia nu prea mare fiind acoperită cu o barbă scurtă și rotundă de aceeași culoare cu pletele ascunse de obicei vederii celor din jur. Ceva trecut peste medie ca înălțime avea trupul robust și plin de energie, privirea trufașă și un zâmbet disprețuitor care da fiori de groază celor ce se aflau în preajma lui. Când era echipat de luptă purta armele cu o noblețe desăvârșită arătând precum cel mai desăvârșit cavaler al Apusului. Fire curajoasă și energică era mereu în mișcare, ochii săi fiind puși într-o necontenită cercetare de gândurile ascunse și mereu imprevizibile pe care nu i le putea citi nimeni de pe chipul rece ca un sloi de gheță. Calculat în vorbe și în fapte, evita petrecerile și băutura fiind mai degrabă dispus la discuții cu cărturari, artiști și alți oameni vestiți decât despre probleme obișnuite, pe care însă le rezolva ca nimeni altul prin porunci scurte și răspicate. Iubea poezia el însuși fiind poet, iar pe lângă versurile pe care le recita captiva atenția ascultătorilor cu citate din învățați antici ale căror scrieri l-au preocupat încă din copilărie. Maturizat înainte de vreme, lectura și experiența de viață prin care a trecut au făcut din copilul rebel care a fost un bărbat iscusit în lupte dar mai ales în mânuirea cuvintelor, aflându-se printre cei mai învățați principi ai lumii din vremea sa.
În anumite privințe Iancu semăna cu Mahomed prin trupul vânjos și înțelepciune, privirile aprigi și pătrunzătoare, energia care îl făcea să fie mereu în acțiune și iscusința de a se strecura prin cele mai încurcate labirinturi ale vieții. Se deosebeau prin diferența de vârstă, dar mai ales prin bunătatea care de degaja ca o lumină pe chipul îngeresc al bătrânului valah, care contrasta drastic cu asprimea și mai ales cu atitudinea trufașă a sultanului. Deși amândoi erau la fel de autoritari și făceau din ascultare o lege absolută, în timp ce Mahomed își impunea de obicei voința cu tăișul sabiei sau alte pedepse Iancu o făcea cu Duhul blândeței și argumente ce nu puteau fi refuzate de supușii săi. Fiu al sclavei Huma Hatun din Serbia, Mahomed făcea totul ca să-și ascundă obârșia umilă plătind cărturari să răspândească zvonul că mama lui ar fi chiar o prințesă sau provenea din o familie nobiliară din Franța sau una din Republicile italiene, în vreme ce Iancu se mândrea cu originea sa valahă și toată viața s-a zbătut ca toate cele trei țări valahe vecine să acționeze împreună în apărarea creștinătății, fiind momente când a nutrit chiar visul de a le aduce laolaltă sub coroana lui. Doar vitregiile vremii și acuzațiile primite din partea Curții regale de la Buda l-au oprit să-și împlinească dorința, deși sunt documente care atestă că la un moment dat se intitula atât voievod al Transilvaniei cât și al Valahiei Mici, Țara Românească. Aceeași speranță o nutrea și acum, propunându-și s-o înfăptuiască prin cei doi prinți pe care îi găzduia în Transilvania, Ștefan al Moldovei și Vlad al Valahiei.
Maturizat și el înainte de vreme, mai ales după surghiunul la Poarta Otomană, Vlad arăta acum ca un bărbat trecut de anii pe care îi purta în cârcă cu ochii aprigi și pătrunzători, chipul aproape fioros din cauza durerii pe care a adunat-o în suflet, dar în același timp de o frumusețe maiestuoasă care impresiona și da fiori în același timp, trupul nu prea înalt degaja robustețe lăsând să se vadă îmbrăcămintea somptuoasă pe care o purta de obicei prințul, atât mantia cât și costumul fiind de obicei brodate cu fir de aur, având nasturii din aur sau pietre prețioase iar boneta brodată cu aur și argint lăsă să strălucească în dreptul frunții o stea strălucitoare bătută în diamante, pe care era fixat un penaj deosebit.
Spre deosebire de vărul său, chipul lui Ștefan degaja o blândețe ce putea fi asemuită cu aceea a lui Iancu, care contrasta cu asprimea deciziilor scurte și hotărâte pe care le lua, cu o înțelepciune care deseori îi impresiona pe cei din jur, oștenii săi ascultându-l orbește. Lumina pe care o degaja era accentuată de de fața rotundă și tinerească, ochii albaștri ascunși după niște sprâncene groase și ușor arcuite, nasul mic și drept, mustăcioara subțire care abia se întrevedea deasupra buzelor cărnoase și pline de viață, dar mai ales din pletele aurii asemănătoare razelor de soare. Pe cât de de mic de statură, pe atât ieșea în evidență robustețea trupului trecut prin tot felul de încercări ale vieții, dar mai ales prin pregătirea pe care tatăl său i-a dat-o încă din fragedă copilărie. La fel ca Vlad, Ștefan obișnuia să poarte îmbrăcăminte elegantă pe care o comanda la negustori care aduceau mărfuri din Florența sau alte orașe italienești. Pantalonii de obicei strâmți, ascunși în parte privirilor în cizmele frumos colorate în roșu sau alte culori care îi plăceau prințului, completau imaginea maiestuoasă oferită de mantia scurtă sub care strălucea o vestă lucrată în fir de aur, argint și mătase pe timp de vară. Fire energică, nu avea astâmpăr, fiind mereu pus pe fapte, principala preocupare pe care o avea la Hunedoara fiind pregătirea unei oști de mercenari cu care plănuia să-și răzbune tatăl.
Văzând că nu se poate înțelege cu grofii maghiari, iar mult prea tânărul și plăpândul rege era o marionetă în mâinile lor, Iancu se întoarce din nou la planul avut în tinerețe, acela de a reuni cele trei țări locuite de valahi, care au dus greul în marile bătălii cu turcii. Acum aștepta doar momentul potrivit să-l pună pe Vlad pe tronul de la Târgoviște, iar pe Ștefan, feciorul lui Bogdan, pe tronul Mușatinilor de la Suceava. Deocamdată a căzut la pace cu Vladislav încercând să obțină răgaz pentru a-și duce planurile la îndeplinire. Trebuia procedat cu mare tact, pe de o parte erau turcii, care în mod sigur vor reacționa, pe de altă parte dușmanii lui de la Buda, care așteptau doar un pretext să termine cu Iancu. Unora le era teamă de faima lui, care îl putea conduce oricând în fruntea Regatului, alții râvneau la averea lui, încercatul strateg și luptător antiotoman fiind unul dintre cei mai mari latifundiari din Ungaria.
În drum spre Brașov Iancu l-a luat cu el pe tânărul prinț al Moldovei, Ștefan. Acesta voia să se întâlnească cu vărul său, Vlad, cu care în urmă cu c\teva luni s-a prins frate de cruce. Când s-au întâlnit, cei doi s-au îmbrățișat fericiți, nevenindu-le să creadă că s-au întâlnit din nou. Primul care s-a dezmetecit a fost Vlad care, desprizându-se din brațele lui Ștefan, îl bate pe umăr și îl întreabă:
– Am primit veste că o să vină la Brașov Măria Sa Iancu de Hunedoara. Chiar mă gândeam dacă o să te ia și pe tine. Mă bucur că ai venit, frate. A trecut ceva vreme de când nu ne-am văzut.
– Și mie îmi era dor de tine, frate. Era în primăvară când am ajuns la Brașov, după lungul drum al pribegiei prin străini, care a durat aproape trei ani. Îmi aduc aminte fiecare clipă pe care am petrecut-o împreună.
– Diseară o să mergem să vedem dacă jungherul acela se află la locul lui. Tu ce ai mai făcut în astă vreme? Cum ți-a mers pe lângă Măria Ta?
– Nu am ce mă plânge, Vlad. Mi-a mers bine. Măria Sa mi-a pus tot ce am avut nevoie la dispoziție. Iar pe deasupra m-a ajutat să-mi găsesc oameni, să-mi fac oaste. Mulți au venit de prin secui. Sunt băieți buni și de încredere, la fel ca aceia pe care i-am adus atunci cu mine.
– Și pe mine m-a ajutat mult Măria Sa. Până plec la Cetatea Albă să-mi aduc mireasa acasă o să-l întreb pe când se gândește să mă ajute să mă întorc la Târgoviște. Ție ți-a spus ceva, Ștefan?
– Nu am mai avut curajul să-l întreb. Știe el mai bine când vine timpul potrivit. Vezi câte are pe cap.
– Am auzit că s-a retras din toate rangurile înalte pe care le avea în Regat și chiar în Transilvania. L-a păstrat doar pe cel de comite de Bistrița, unde deține multe moșii și cetăți. Acum nu mai este legat de Curtea de la Buda. Nimeni nu mai poate face vreo legătură între acțiunile lui și cele ale Casei regale. Ar putea să se grăbească, nu se știe când vin turcii și va avea nevoie de noi.
– S-o fi retras el din funcții, dar să știi că tot Măria Sa conduce Regatul. Eu am trăit la Hunedoara și am putut să văd cu ochii mei. Nu e săptămână când să nu-l viziteze fie un cardinal trimis de papa, fie un sol al împăratului Frederic, să nu mai vorbim de tot felul de boieri. Discută cu ei în taină ceasuri în șir, fără să fie nimeni de față.
– Pesemne că or fi aflat ceva despre planurile lui Mahomed. Dacă e vorba de o nouă cruciadă, nu e altul decât Măria Sa Iancu căruia să i se dea onoarea s-o conducă. E singurul din toată Europa care i-a bătut de atâtea ori pe păgâni și le cunoaște beteșugurile.
– Asta cred și eu frate. Ceva se coace la Hunedoara. Pesemne de aceea s-a și grăbit să vină încoace. Am înțeles că pe timpul cât vei fi plecat la nuntă o să mai întărească straja la hotare.
– Îi este teamă ca Mahomed să nu atace pe aici pentru a-și tăia drum spre Buda, cum au mai făcut ai lui pe vremea sultanul Murad. Mai ales că Vladislav s-a dat cu totul de partea păgânilor și le va da liberă trecere prin Țara Românească.
– Au auzit că se gândește să facă o înțelegere cu Vladislav…
– Mai bine s-ar fi grăbit să-l schimbe. Luam eu hățurile în mâini și îi veneam altfel în ajutor. Nu înțeleg cum de îl mai suportă, după câte i-a făcut până acum?
– Va veni și clipa aceea frate. Știi că ne-a promis la amândoi că o să ne ajute! Chiar dacă acum va încerca să se înțeleagă cu Vladislav, o face doar până trece primejdia de care se zvonește.
– Știu. De aceea rabd aici, la hotarele țării mele. Mi-aș lua zborul să le trec și să ajung mai repede la Târgoviște. Numai în Măria Sa Iancu îmi este nădejdea. E singurul care mă poate ajuta. Iar, dacă mă ajută pe mine, jur, frate, la fel cum am jurat și acum câteva luni în urmă, că îți dau oamenii de care o să ai nevoie să-ți împlinești și tu visul. Nu va mai trebui să aștepți ajutor de la Măria Sa Iancu. Ajunge să fiu eu pe tronul Țării Românești.
– Îți mulțumesc, frate. Știu că mă pot bizui pe tine. Sper să nu am nevoie de mulți oameni. Între timp am început să-mi formez și eu niște steaguri de luptători iscusiți, pe care i-am numit Vitejii. Toți sunt tineri unul și unul, instruiți ca mercenarii din Apus. Un adevărat Ordin Cavaleresc, cum sunt Iluminații din Rhodos sau teutonii din părțile Prusiei. Când eram la Suceava, cu tatăl meu, am cunoscut un maestru al Ordinului, spune Ștefan în timp ce își șterge ochii cu mâneca hainei.
– Încă nu ai uitat, frate?
– Cum aș putea să uit, Vlad? Cine poate uita ce am trăit eu?
– Nici eu nu am uitat, cu toate că nu am fost de față când i-au omorât pe tata și pe fratele Mircea. Vladislav și boierii care au făcut asta vor plăti cu viața, cum am jurat, spune mânios Vlad. Așa ar trebui să faci și tu.
– Petru Aron va plăti cu viața. Și eu am jurat și jur și acum. Dintre boieri deocamdată nu știu cine a fost amestecat. Dacă voi afla de unii dintre ei, se vor alătura moșului meu în mormânt, aprobă Ștefan.
– E bine că ai început să-ți faci oștenii tăi. Pesemne că mama ta și boierul Vlaicul au avut ceva bani cu care te pot ajuta. Eu mă bizui doar pe Măria Sa Iancu, pe oamenii lui de aici de la Brașov. Am reușit să le câștig încrederea, m-ar urma oriunde numai să le cer. Dar nu pot ieși din voia Măriei Sale, până la urmă ei îi plătește.
– Ai dreptate. S-ar supăra. Și eu voi mai avea nevoie de oameni. Ce aș putea face doar cu câteva steaguri, oricât ar fi ei de pregătiți?
– Pesemne călugării aceia se ocupă de ei.
– Așa este. Călugării de la Constantinopol. Mă bucur că i-am luat cu mine. Sfințiile lor sunt foarte pricepuți.
– Dacă ai cu ce-i plăti, o să-ți trimit și eu niște tineri de pe aici, de la Brașov.
– Îți mulțumesc, frate. Mă bucur pentru fiecare om. O să-i aleg pe cei mai buni pentru ceata de cavaleri de care ți-am vorbit. Vor trebui să treacă prin niște încercări, iar cei care răzbesc vor fi primiți. În vreme ce eu am venit aici, moșul Vlaicul a mers în Ținutul de Jos să mai caute tineri. Tu ai stat o vreme pe la noi și îi cunoști pe moldoveni!
– Îi cunosc ca pe ai mei, că doar toți grăim aceeași limbă.
– Atunci știi că acei din Ținutul de Jos sunt mai războinici și mai dornici să lupte. Dacă tot se confruntă mereu cu tătarii de dincolo de Nistru, sunt nevoiți încă de mici să deprindă să mânuie arcurile și săbiile. Iar, dacă e vorba să moară într-o bătălie, nu e nimeni mai dispus ca ei.
– Cum asta, frate, că nu înțeleg?
– Cei din Ținutul de Jos au o credință a lor. Am auzit că au moștenit-o din vremurile vechi, pe când pe meleagurile noastre trăiau dacii. Ei cred că fiecare om are sortită dinainte ziua și locul hărăzit când o să moară și sufletul să-i meargă la Hristos. Nimeni nu-și poate schimba destinul, de aceea merg fără teamă în luptă.
– Interesant, frate, e prima oară când aud așa ceva.
– Și mie mi-a povestit moșul Vlaicul. El a trăit mai mult printre cei din Ținutul de Jos.
– S-ar putea ca și în Țara Românească să fie Ținuturi unde oamenii să creadă la fel.
– Tot ce se poate, că doar suntem cu toții de aceeași limbă și credință. Dar datinile mai diferă de la un ținut la altul.
– E firesc să fie așa. Singur ai spus că prin părțile de jos ale Moldovei oamenii au de-a face cu tătarii și încă de când sunt copii trebuie să învețe să se apere de ei.
(Va urma)
(din volumul în curs de apariție Castelul de pe Nistru)
Andrei Breabăn
