Întâlnire cu aproapele nostru: Academicianul GRIGORE VIERU

457

„Văd şi mărturisesc: a fi simplu nu e o treabă uşoară”
Ion Popescu-Brădiceni: Vă propun, domnule academician, nu un interviu obişnuit.
Grigore Vieru: De altfel, nu-mi plac discuţiile sterile. Viaţa-i prea scurtă, încât nu-mi pot permite timp pentru a schimba amabilităţi, dulcegării inutile.
I.P.B.: Ne-am mai văzut la Bucureşti, la Cluj-Napoca, la Alba-Iulia. Unul din prietenii mei, poetul Marius Şolea, a fost alături de dumneavoastră în „tranşeele” luptei pentru Basarabia.
G.V.: Da. Îmi amintesc de tânărul acela focos, curajos, eroic, de cutezanţa lui revoluţionară, tot mai rară în contemporaneitatea noastră, tot mai stupidă parcă.
I.P.B.: Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă în Basarabia?
G.V.: Suntem cea mai tragică generaţie a Basarabiei. Cunoaştem foarte bine literatura rusă, dar nu ne ştim propria istorie şi cultură. Vin dintr-o Basarabie unde noi, românii, suntem urgisiţi, săraci de mângâierea patriei-mumă. Ne-a fost răpită limba, care e fiinţa fiinţei, care este locul în care se rosteşte fiinţa:
I.P.B.: Limba în care v-aţi scris opera lirică şi confesivă, aforismele, articolele patriotice şi politice ş.c.l., în frunte cu celebra „Scrisoare din Basarabia”…
G.V: E un prilej de reală bucurie de a mă afla la Târgu-Cărbuneşti, împreună cu prietenul meu de poezie, Ion Sanda, a cărui idee m-a sedus şi-l felicit, mulţumindu-i, pentru ea.
I.P.B.: Până acum, trebuie să recunosc, nici pe mine nu m-a trădat. Şi că, atunci când chiar vrea să facă ceva deosebit, îi iese acţiunea, precum ediţia de faţă a Festivalului Naţional de Literatură „Tudor Arghezi”, net superioară celei de anul trecut, graţie, de exemplu şi organizării unei sesiuni de comunicări ştiinţifice, sub înaltul patronaj al Uniunii Scriitorilor din România.
G.V.: Am fost onorat cu titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu-Cărbuneşti şi cu titlul de laureat pentru „Opera Omnia” al ediţiei 2003 a Festivalului Naţional de Literatură „Tudor Arghezi”. Noi, Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România, sprijinim aceste tipuri de manifestări de nivel naţional sau internaţional, cum se întâmpla la Cluj-Napoca anual la Festivalul dedicat lui Lucian Blaga, a cărui ţinută e, totuşi, de mai mare anvergură, cam la toate capitolele. Observaţia mea e o simplă constatare, nu o critică, mai degrabă un îndemn spre mai sus şi mai bine.
I.P.B.: Când aţi vizitat prima oară România?
G.V.: Prin 1973, m-am strecurat într-o delegaţie a scriitorilor din U.R.S.S. şi am intrat în România. A fost un şoc, un impact teribil. Şi astăzi sunt tot un luptător împotriva puterii comuniste de la Chişinău. Astăzi, acum, aici, la Târgu Cărbuneşti, acest premiu şi titlu se leagă firesc de suferinţa mea.
I.P.B.: Când aţi descoperit poezia lui Tudor Arghezi?
G.V.: Prin anii ’60. Voiam, în naivitatea mea, să-i trimit un semn că noi existăm. I-am trimis o scrisoare. Era prima mea scrisoare. Mi-a dat un răspuns oarecare de încurajare, dar pentru care i-am adus mereu „ofrandă” textele mele. Lui şi lui Lucian Blaga.
I.P.B.: Aveţi mulţi prieteni printre olteni?
G.V.: Da. Am foarte mulţi prieteni olteni. Sunt mai sufletişti, mai sentimentali. Am şi o poveste legată de Oltenia, de pe vremea când la Radio Chişinău erau interzise cântecele populare româneşti. Un tânăr redactor mai isteţ, atunci când transmitea melodii populare moldoveneşti (cântece narodnice moldoveneşti, cum li se zicea de fapt) mai strecura câte una şi din România. Cei de la cenzură, inculţi, le dădeau drumul. Uite-aşa s-a întâmplat că s-a putut auzi într-o bună zi, la Radio Chişinău, cântecul narodnic moldovenesc: „M-a făcut mama oltean”. Dacă n-aş fi basarabean, în mod cert mi-aş dori să fi fost oltean. Aşa că am rămas în Basarabia, ca un oştean, la datorie. Însă, când revin în România, nu merg, ci alerg, într-un suflet, spre dumneavoastră, ca un om simplu.
I.P.B.: Ce înseamnă să fii simplu?
G.V.: A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?
I.P.B.: Cum vă împăcaţi cu propriul destin?
G.V.: Cel căruia destinul i-a vorbit răspicat are şi el dreptul să vorbească răspicat destinului. Eu cred că am avut un destin artistic fericit. Bătut cu pietre la Chişinău de către copiii veneticilor, împroşcat de la balcoane cu ouă, ameninţat telefonic şi în scris cu moartea, dar binecuvântat de preoţi prin bisericile Ţării, mi-aş dori oare un alt destin? Văd şi mărturisesc: a fi simplu nu e o treabă uşoară: a fi un simplu poet, un simplu luptător, un simplu om ş.a.m.d.

Sârma ghimpată a izolării Basarabiei
I.P.B.: De ce nu se uneşte Basarabia cu România, poete Grigore Vieru?
Grigore Vieru: Noi, românii din Basarabia, nu suntem pregătiţi pentru Unire.
I.P.B.: Dar, la 1918, aţi fost…
G.V.: Cetăţenii mei încă se cred moldoveni. Sunt sărmani, nevinovaţi, rătăciţi în meandrele istoriei. Nici frica n-a ieşit din fiinţa lor. Dar s-a născut tânăra generaţie, care ne-a salvat. Am încredere în ea, în conştiinţa ei de luptă şi de alegere a binelui. Studenţii şi elevii de azi vor fi altfel de popor. Ei ne vor scoate la liman. România, incluzând şi Basarabia, va fi cât Franţa şi mult mai puternică. Nu vor fostele curţi imperiale? Va trebui să le înfrângem cerbicia.
I.P.B.: Aţi trecut Prutul, venind în Gorj şi la… Tudor Arghezi…
G.V.: În fundul grădinii noastre n-a mai fost nevoie de gard. Există unul gata făcut din sârma ghimpată a graniţei de la Prut. Marile Puteri aşa au hotărât, peste voinţa oamenilor. Cât o să mai rabd această sârmă, care-mi zgârie inima, care-mi îngrădeşte poezia şi numele ei latin şi numele meu, în spatele căruia bate o inimă sinceră de român… nefericit.
I.P.B.: Iubiţi, am văzut – de altfel îl cântaţi admirabil – folclorul românesc.
G.V.: Folclorul muzical şi poetic al românilor n-are asemuire pe glob. E prima etapă a celei mai autentice poezii patriotice. Mă întorc acasă întărit sufleteşte şi bucuros că mi-am câştigat noi fraţi întru trăire şi cugetare.
I.P.B.: Aţi fost propus pentru Premiul Nobel.
G.V.: Ar fi fost o mare nedreptate dacă l-aş fi primit înaintea lui Arghezi, Blaga, Stănescu, Sorescu. Ce mari pierderi pentru panoplia Nobelului!

„Izvorul şi clipa”
I.P.B. De atenţia căror scriitori din Ţară v-aţi bucurat, maestre Grigore Vieru?
G.V.: De aceea a scriitorilor adevăraţi…
I.P.B.: Şi anume?
G.V.: Şi a acelora mari: Zaharia Stancu, inclusiv poetul, Laurenţiu Fulga, inclusiv artistul, Constantin Chiriţă, inegalabilul autor pentru copii, D.R. Popescu, care m-a invitat oficial în Ţară pe linia Uniunii Scriitorilor, Aurel Rău, care a îndrăznit în 1968 să mă traducă din… ruseşte; Andi Andrieş, Corneliu Ştefanache şi Horia Zilieru, care m-a publicat în „Iaşul literar”, alături de Marin Sorescu, şi în „Convorbiri Literare”.
I.P.B.: Dar în Bucureşti?
G.V.: În Capitală, cele dintâi grupaje de poezii au fost găzduite de către „Luceafărul” condus de Nicolae Dragoş, Mihai Ungheanu şi Nicolae Dan Fruntelată, Mircea Radu Iacoban, Mircea Sântimbreanu, Romul Munteanu mi-au publicat…
I.P.B.: … în condiţii grafice excepţionale…
G.V.: … exact… primele cărţi: „Steaua de vineri”, „Izvorul şi clipa” şi „Rădăcina de foc”, prefaţate de Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru, ultima îngrijită de Arcadie Donos, prefaţată de Victor Crăciun şi ilustrată de Sabin Bălaşa.

Casa din închipuirea noastră
I.P.B.: Povestiţi-ne o întâmplare mai deosebită trăită în Bucureşti.
G.V.: Într-o seară – ce seară? era după miezul nopţii, când oraşul, deşi noaptea spărsese oglinda zilei, luciul de argint al acesteia se autoconservase intact şi luminau neoanele de pe stâlpi şi vitrinele firmelor de tot felul, într-o seară deci, spun, Nichita Stănescu mă petrecea la hotel. Deodată, se opreşte emoţionat, ca un copil, cu chipul său de zeu complet transfigurat. Şi-mi zice: „Uite, Grigore, aici, în casa asta, Eminescu a citit pentru prima oară „Luceafărul”. Îţi dai seama, îţi dai tu cu adevărat, frate, seama? Eminescu era viu, din carne şi oase, şi citea „Luceafărul”, care trebuie să fi avut atunci şi el sânge spiritual care-i iriga corpul de cuvinte. Mi se jilăveşte de emoţie sufletul. Casa nu se vede, se vede numai un gard înalt. Nichita Stănescu mă ia în braţe şi mă ridică pe umărul său. Şi mă întreabă: „O vezi?”. „O văd, Nichita”. Nu era nicio casă, nimic, ea fiind demolată prin anii ’60; era numai în închipuirea noastră. Eu mi-am văzut ţara pe umerii lui Eminescu şi Creangă, Coşbuc şi Sadoveanu, Blaga şi Rebreanu, Arghezi şi Bacovia, dar şi de pe umerii generaţiei lui Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu.
I.P.B.: Vă amintiţi şi o întâmplare cu Marin Sorescu?
G.V.: Da. Eram în casa lui Marin Sorescu, după premiera unui spectacol – „Iona”. Lume multă. Ne ia doamna Virginia Sorescu pe mine şi pe soţia mea deoparte să ne arate atelierul în care pictează Marin. În podul casei (acolo era atelierul) ne-a spus, în mare taină, o ştire minunată: aceea a Premiului Herder pe care-l primise Marin. (Noi credem că i se cuvenea pe deplin şi Nobelul). Dar să nu spuneţi nimănui asta, ne-a rugat doamna Virginia, încă nu s-a anunţat oficial şi mi-e teamă să nu i se facă vreun rău lui Marin, ştiţi cum sunt românii noştri…
I.P.B.: Cum sunt românii noştri?
G.V.: Vă răspund printr-o amintire dintr-o călătorie în Germania. Mă invitase mitropolitul românilor din diaspora ortodoxă. Vreo 600 de ostaşi români, luaţi prizonieri de nemţi, nu muriseră împuşcaţi, ci prin înfometare. Am vorbit în cimitir, la mormintele eroilor români. Un bătrânel trimis, evident, ca iscoadă, m-a interpelat şi mi-a reproşat: „Domnule, mi-aţi picat rău, tare rău la stomac”. Era, probabil, dintr-o tabără adversă, care mă duşmănea. N-am nicio îndoială, vom intra în Europa, dar vom umple Europa de ţuruieci. (fluiere de poliţist – n.n.).

„La Chişinău, spre ruşinea noastră, a tuturora, minciuna continuă să stea în capul mesei”
I.P.B.: Ce v-a plăcut cel mai mult la noi, în Gorj, maestre Grigore Vieru?
G.V.: Lăutarii de la Cărbuneşti. Am cântat cu ei, încercând marea bucurie de a fi român, de a simţi şi trăi româneşte, să respir cel mai adevărat aer românesc, într-un spaţiu gorjenesc paradisiac, căruia Lucian Blaga i-a zis plai mioritic şi pe care eu l-am numit într-un poem al meu „biblioteca de rouă” a gândirii şi artei româneşti.
I.P.B.: Ce credeţi, domnule Grigore Vieru, despre limba maternă? Cum apreciaţi, domnule poet, destinul de astăzi al limbii române în Basarabia? Este valabilă pentru dumneavoastră metafora lui Nichita Stănescu „Patria mea este limba română?”
G.V.: Metafora lui Nichia Stănescu – dragul de el, de mare şi uriaş care era el, în chip minunat, în capul nostru al românilor din Basarabia, exprimă, din păcate, adevărul numai pe jumătate. O patrie clădită numai pe datul lingvistic nu este decât – repet – pe jumătate patrie. Cu o populaţie educată în cultul unei istorii false, nu se poate vorbi de o reintegrare naţională. Cu pături largi de oameni manipulate în cultul unei istorii străine, cu o patrie fără economie – deci nu mai vorbim de una minimal competitivă – şi fără armată naţională, Basarabia e numai parţial «o patrie». Destinul limbii noastre, în care mă exprim fiind eu însumi, dezvoltarea firească, chiar supraviețuirea ei – în situaţia în care „bilingvismul armonios” – jenantă, imorală, perversă atitudine – continuă a fi promovat în stânga Prutului – depinde în mare măsură de adevărul spus şi conștientizat despre obârşia graiului străbun. Acest proces a fost în mod permanent obstrucţionat, pus în ştreang fără regret, grosolan interpretat etc.
I.P.B.: Deci, la Chişinău, se petrece o dramă cumplită, din câte înţelegem?
G.V.: Spre ruşinea noastră, a tuturora, minciuna continuă a sta în capul mesei. Deci, s-au adus – şi se tot aduc – suficiente dovezi în favoarea adevăratei denumiri a limbii noastre, care este Limba Română. Vă rog să nu uitaţi să marcaţi majusculele, când transcrieţi interviul! Parlamentul a introdus în Constituţie glotonismul «Limba moldovenească», votând stupid şi legiferând iresponsabil demult compromisa teorie a celor „două limbi”.
I.P.B.: Şi care este logica acestei decizii profund antiștiințifice?
G.V.: S-a mizat, indiscutabil, pe necunoaşterea de către populaţie a istoriei neamului nostru. Dar şi pe laşitatea multor moldoveni, pe moliciunea lor (suntem prea mălăieţi!), pe capacitatea unora de a-şi schimba culoarea în funcţie de împrejurări şi de a se vinde uşor pe nişte arginţi, şi ăia amărâţi, străinului.
I.P.B.: Se tem, Chişinăul şi Moscova, de limba română ca atare?
G.V.: Nici puterea de la Chişinău, nici Moscova ca atare nu se tem de limba română în sine, care e atât de dulce şi frumoasă. Se tem de altceva – şi se tem bine! Se tem – şi degeaba, că tot nu vor scăpa de asta – că limba română va retrezi în noi sentimentul românismului, netezind şi forţând calea reunirii sub tricolor. De acest lucru se tem „tovarăşii” care nu şi-au schimbat nici părul şi nici năravul.
I.P.B.: Şi ce s-ar putea întâmpla?
G.V.: S-ar putea ca buclucașa Constituţie să accepte glotonimul pentru care ne zbatem, dar va refuza categoric şi cinic etnonimul «popor român». Tovarăşii uită, însă, că „fiecare naţiune reprezintă un fel ireductibil de existenţă”.
I.P.B.: De exemplu?
G.V.: Trecerea de la un popor la altul este însă posibilă, dar de la o naţia la alta este imposibilă. O naţie poate să moară, dar nu se poate schimba.
I.P.B.: Unii demnitari v-au prevenit că cei care utilizează glotonimul «Limba Română» vor fi traşi la răspundere.
G.V.: Nu se ştie cine ar trebui pedepsit mai întâi: noi, pentru faptul că „a ne ţine de neamuri”, de limba strămoşilor, sau „tovarăşii”, pentru faptul de a fi aruncat biata lume într-o sărăcie groaznică…
I.P.B.: Cum ar trebui însă să se procedeze cu cei care nu vor ostentativ să înveţe să vorbească limba statului?
G.V.: Ce-mi pasă mie că străinul nu doreşte să ne înveţe limba? Să n-o înveţe, dacă aşa crede el că este mai bine şi mai civilizat. Dar să nu-mi dea lecţii de limbă şi de istorie. Să nu mă conducă! Să-şi ştie locul şi măsura, dacă le are!
I.P.B.: Sunteţi un luptător, stimate Grigore Vieru. Ştim. Dar nu vă cuprinde uneori frica?
G.V.: De cine?
I.P.B.: Păi, de… bolşevici, comunişti, neocomunişti, sau cum li s-o mai spune…
G.V.: Agrarienii au rămas, aveţi dreptate, din păcate, aceiaşi bolşevici.
I.P.B.: Ştiţi ce zice Petre Ţuţea despre comunism…
G.V.: Ceva în sensul că, dacă-mi amintesc exact, comunismul ar fi cea mai mare aflare – în –treabă din istoria omenirii. Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănânci bine, să bei bine, să te c… bine, să te p… bine şi … la loc comanda! Tristeţea cea mare este că azi, sub comanda neocomuniştilor, nici măcar n-am ajuns să mâncăm bine, lumea s-a trezit atât de săracă, amărâtă, că numai izmenele nu şi le-a scos la vânzare. Dar tot ei au neobrăzarea să mintă omul că sărăcia au adus-o scriitorii…
I.P.B.: … ca dumneavoastră…
G.V.: … şi Frontul Popular, că România ne mănâncă ouăle şi carnea.
Convorbire realizată de Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here