Însemnările unui nespecialist despre un scriitor – Note de cititor

211

I. Cât de frumos este să vorbeşti/să scri despre domnul Ion C.Gociu! Şi cum ai putea să n-o faci când ai în faţa ochilor un bărbat atât de elegant şi în faţa ochilor minţii un Om atât de profund şi de educat.
Am făcut cunoştinţă cu domnia sa prin intermediul acestei minuni terorizante care este … telefonul mobil. Era în 2010. Nu-mi amintesc luna şi ziua. S-a prezentat milităreşte, s-a scuzat de deranj şi m-a întrebat ce fac. I-am răspuns că sunt la Ciuperceni, la reşedinţa mea de vacanţă.
Rostind toponimul de mai sus domnul Ion Gociu s-a entuziasmat. Mi-a spus că dumnealui este din Văianu şi mi-a „recitat” o minienciclopedie de onomastică şi toponimie: Spahii, Fometeştii, Lunguleştii, Novacii … Stolu, Coarba, Cornereva, Măiag …
În final m-a invitat la lansarea/prezentarea primei sale cărţi, rugându-mă să şi spun ceva despre cele scrise între coperţile ei. Cu prilejul lansării volumului „Din Văianu la Toronto”. L-am văzut „în carne şi oase” pe cel care-mi făcuse o atât de frumoasă impresie în urma convorbirii noastre telefonice.
II. Personalitatea, adâncimea sufletească, sensibilitatea umană şi artistică, profunzimea gândurilor şi a sentimentelor, erudiţia şi simplitatea, dragostea pentru locurile natale şi pentru tradiţii, dar şi incredibila deschidere spre universalitate şi ubicuitate (ce-l caracterizează pe domnul Gociu) le-am descifrat numai după ce am citit cărţile autorului. De fapt la acelaşi rezultat ajunge şi distinsa doamnă Cornelia Gociu: „…În ultimii trei ani, de când îi citesc în premieră scrierile, îmi dau seama că am trăit (50 de ani – n.n.) alături de o persoană în sufletul căreia nu am pătruns. A fost şi este ca un bunar (fântână – n.n.) adânc şi misterios, în care dacă te uiţi ameţeşti, dar dacă vrei apă şi o scoţi, îţi oferă spre băut cea mai pură şi cea mai cristalină licoare”…
Coroborând superbele spuse ale soţiei domnului Ion Gociu cu excepţionalul succes al cărţilor sale desprindem două concluzii: a) dacă n-ar fi scris dl. Gociu ar fi rămas – chiar şi pentru doamna sa doar un bărbat frumos, un soţ responsabil şi protector şi un model de onestitate pentru copiii amândurora; b) dacă dl. Gociu nu s-ar fi apucat de scris „republica” literelor (nu numai cea din Gorj) ar fi fost mai săracă!
III. Fără tăgadă, activitatea scriitoricească a domnului Ion Gociu poate face obiectul unui studiu de caz. Domnia sa începe să scrie abia când îşi încheie activitatea profesională activă, iar prima carte o publică la 76 (şaptezeci şi şase) de ani. Ce ne spune acest fapt? În primul rând ne dezvăluie un intelectual deosebit de sensibil (în contrast, parcă cu formaţia militară) şi un om extrem de responsabil care doreşte să lase posterităţii un crâmpei din experienţa sa de viaţă.
În al doilea rând constatăm că ne aflăm în faţa unui talent (nu numai de povestitor!) de a cărui producţie intelectuală ne bucurăm noi, cititorii scrierilor lui Ion Gociu. În al treilea rând: facem cunoştinţă cu o memorie incredibilă şi cu o conştiinţă neafectată în nici un fel de incredibilele traume social – politice cu care autorul a fost contemporan. În sfârşit (dar nu în ultimul rând!) domnul Ion Gociu poate servi drept model pentru toate minţile înnobilate de credinţă şi de cultură care au ceva de spus despre sine, despre lumea şi despre vremurile, pe care au cunoscut-o şi pe care le-au trăit.
IV. Nu am nici pregătirea şi (din acest motiv) nici căderea să mă pronunţ asupra valorii literare a scrierilor lui Ion Gociu. Au făcut-o şi o vor mai face cei îndreptăţiţi prin calificarea lor. Eu pot susţine doar următoarele „teze” (pe care este posibil să nu le îmbrăţişeze/accepte multă lume!): a) omul şi opera sa (operă în sensul de creaţie artistică, literară, filosofică, ştiinţifică etc…) nu se pot despărţi decât din considerente/motive absconse; b) nu există obiectivitate în activitatea umană; toate părerile, gândurile, ideile sunt subiective. Sub imperiul acestor „teze” se află scurtele mele consideraţii despre scrierile literare ale autorului mai sus citat. Cu alte cuvinte: îmi place omul, îmi place viaţa lui, îmi plac faptele şi cărţile sale.
Din perspectiva formaţiei mele intelectuale aş încadra primul volum „Din Văianu la Toronto” în ceea ce specialiştii numesc literatură de frontieră.
Fiind în primul rând un exerciţiu de memorie, un volum cu veritabile accente autobiografice, volumul de mai sus este o savuroasă şi impresionantă carte de memorialistică. I.C.Gociu îşi (re)memorează viaţa, oprindu-se asupra momentelor decisive ale acesteia între 10 mai 1934 şi 24 noiembrie 1996. La 10 mai (ce zi importantă!) se năştea la Văianu, în Ciuperceni, iar la 26 noiembrie 1996 călca pe partea nordică a „pământului făgăduinţei”. Începe prin a-şi descrie cu lux de amănunte şi cu umor fin venirea sa în această lume şi încheie cu descrierea exhaustivă a călătoriei transatlantice . Între aceste două repere (cel al naşterii în „Ţara frunzei de stejar” şi cel al călătoriei în „Ţara frunzei de arţar”) naraţiunea este pigmentată cu numeroase informaţii de etnografie, folclor, etnologie etc. Toate acestea reuşesc să prezinte într-o notă de mare veridicitate satul gorjenesc şi civilizaţia rurală. Un sat cu oameni simpli şi curaţi sufleteşte care se zbat din zori şi până în noapte să-şi asigure strictul necesar vieţuirii în toţi acei ani bezmetici, dominaţi de războaie, crize economice, frământări sociale şi politice, colectivizare şi stalinizare, teroare fizică şi psihică. O civilizaţie a cărei dominantă era credinţa creştină şi în care hoţia şi furtişagurile erau inexistente. (Nu ştim câtă lume îşi aminteşte că atunci casele  nu erau încuiate, iar pivniţele din vii ofereau, până la dezastrul colectivizării, un tâlv de vin trecătorului însetat!).
Cea mai consistentă scriere a lui Ion C. Gociu este romanul „Maia”. Simpla rostire a titlului nu spune mare lucru. Primul gând te duce la viaţa unei femei. Şi atât. În realitate „Maia” este – în accepţiunea mea – un roman istoric. Un roman care radiografiază, cu instrumente specifice literaturii, marile catastrofe/rupturi ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea: Al doilea Război Mondial, Holocaustul, Stalinizarea şi Sovietizarea României, Colectivizarea, Teroarea şi Gulagul, Marele Cutremur din 1977…
Romanul surprinde cu mare acurateţe dramele trăite de întreaga societate românească în anii aceia, urmărind destinul a trei personaje colective din trei etnii diferite: română, evreiască, rromă/ţigănească. Personajele individuale portretizate de autor şi în jurul cărora brodează naraţiunea nu sunt altceva decât purtătorii/exponenţii a milioane şi milioane de români, evrei, ţigani… asupra cărora tăvălugul istoriei s-a prăvălit fără milă.Indubitabil, scrierea acestui roman i-a solicitat autorului o uriaşă muncă de documentare. Ne permitem, iarăşi, o părere ce poate naşte controverse: în scrierea romanului documentarea istorică a avut rolul principal, memoria autorului rolul secund, iar ficţiunea abia rolul terţiar. Dorind să scrie literatură, Ion C. Gociu scrie, în primul rând istorie. O istorie foarte accesibilă oricărui cititor. Surprinzător, poate pentru  mulţi dl. colonel scrie ca un istoric de totală bună credinţă. Nu găsim nici o ficţiune în prezentarea războiului, a deportărilor şi a lagărelor, poliţiei politice comuniste. Până şi iminentele slăbiciuni omeneşti (dezertarea lui Trifu de pe front, adulterul, colaborarea Maiei cu Securitatea etc.) sunt tot fapte/evenimente de care istoria trebuie să se ocupe.
Ţin cu tot dinadinsul să subliniez un fapt foarte important. Deşi formarea/educaţia instituţională urmată de autor ar fi trebuit să-l poziţioneze de partea negaţioniştilor Holocaustului şi Gulagului, distinsul nostru contemporan dovedeşte o impecabilă ţinută morală şi pune umărul la căutarea adevărului istoric. Şi încă ceva: I. C. Gociu prezintă etnia ţigănească din perspectiva unui desăvârşit creştin umanist. Şi în acest caz el se află în antiteză cu naţionaliştii şovini şi xenofobi care încearcă să ne ţină prizonierii unor vremuri damnate şi revolute.
Cele de mai sus ne conduc la o iminentă concluzie. Romanul „Maia” este un puternic îndemn la toleranţa etnică, religioasă/confesională şi socială. Acesta este mesajul principal al romanului, mesaj care face din „Maia” o operă educativă excepţională. Scriind toate acestea am găsit şi răspunsul la întrebarea: Cum să nu-l respecţi, să nu-l preţuieşti, să nu-l iubeşti pe venerabilul Colonel Ion C. Gociu?
Prof. dr.Gheorghe Gorun

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here