Însemnări din Lecturn – Ion Jianu în slujba artei

322

1. Nu-l cunosc personal pe Ion Jianu deşi, răsfoindu-i C.V.-ul, aflu că am fost colegi de rubrică la „Înainte”, „Ramuri”, „Orizont”, „Scrisul Românesc”, „Cuvântul Libertăţii”. A debutat, în 2002, la ed. Scrisul Românesc, cu „Interviuri pentru eternitate”, şi revine, iată, după 12 ani, cu „În slujba artei. Interviuri cu actori, regizori şi artişti plastici” (vreo 34 de toate – n.m., I.P.B.).
Dintre aceste personalităţi cultural-artistice am cunoscut şi eu destule. Cu Adrian Andone şi Tudor Gheorghe, am realizat, şi eu, convorbiri succinte dar relevante. Emil Boroghină mi-a fost profesor la Universitatea din Craiova unde i-am urmat un curs practic de teatru şi montaj literar – muzical – artistic. Cu Cătălin Davidescu am fost coleg de grupă la Filologie, tot la Craiova. Vasile Fuiorea îmi e tovarăş de activitate la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, unde în prezent suntem amândoi, profesori. Pe Ilie Gheorghe, Mirela Cioabă, Valer Dellakeza i-am văzut jucând pe scena Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu. Despre Valer Neag am scris un eseostudiu „Umbra din zid” într-unul din tratatele mele transdisciplinar-transmoderniste. Nataşa Raab mi-a recitat cândva poemul „Sufletul graiului” rămas constant pe locul I în concursul „Columnele Independenţei”, pentru care mi s-a decernat titlul de laureat pentru poezie al C.C. al U.T.C. Angel Rababoc mi-a recitat, în urmă cu o lună, poemul „Turnul lacrimei” în cadrul recitatului poeticomuzical ţinut la Filarmonica şi la Teatrul Naţional din Cetatea Băniei de Mircea Sichici, spectacolul avându-l ca amfitrion pe poetul şi publicistul Nicolae Coande.
2. Într-o „Prefaţă” zgârcită, eminentul „menestrel” şi actor Tudor Gheorghe mă avertizează că în cele 160 de pagini voi găsi „frământări umane care pot fi de multe ori fascinante”. Subscriu şi demarez ex abrupto. Adrian Andone răspunde lui Ion Jianu că „ceea ce este cel mai important este că a trăit bucuria de a explora în text şi în sine o mare diversitate de stări conflictuale”. Căci – nu-i aşa? – „ce ciudat e actorul, cu cât situaţia scenică te obligă să suferi mai mult cu atât eşti mai fericit. omul fuge de durerea sufletească, actorul o caută cu nesaţ”.
Seniorul Emil Boroghină, care mi-a fost întotdeauna drag, prin alura-i de patrician roman, a ajuns cel mai bun manager de teatru din România. Mă bucură enorm performanţele sale (trans)europene ca director al Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova. George Banu l-a gratulat cu o frază memorabilă: „Tu nu eşti un prizonier obtuz, ci eşti un curios descoperitor”. Din răspunsurile acordate lui Ion Jianu, nu mă pot abţine să nu-i „recoltez” o mărturisire despre „un sacrificiu destul de greu de imaginat”. Tocmai această dimensiune sacrificială i-a determinat lui E.B. destinul exemplar de director al Naţionalului craiovean (1988 – 2000).
Ca actoriţă, Mirela Cioabă admite că „interior au marcat-o rolurile tragice” dar şi că „nu se poate trăi permanent la temperaturi înalte”. Ca actriţă de film, a jucat în „Moartea domnului Lăzărescu” (Cristi Puiu), „A fost sau n-a fost” (Corneliu Porumboiu), „Din dragoste cu cele mai bune intenţii” (Adrian Sitaru), „Visul lui Liviu” (Corneliu Porumboiu), „După dealuri” (Cristian Mungiu).
Azi, cam cum aş fi eu critic literar ori dramatic, aşa a trebuit să devină şi Cătălin Davidescu: din literat şi filolog – critic de artă, din necesitate, nu din dorinţa de afirmare socială expandată narcisiac. Afirmând că a făcut critică de artă pentru că a considerat întotdeauna această ingrată meserie ca o formă de mediere, dar şi de salubritate în slujba publicului, în simultaneitate cu desconfuzionarea sa de sub peceţile diletantiste, Cătălin Davidescu „explodează” furibund: „Funcţia, relaţiile, apartenenţele sunt, din păcate, tot mai des, criterii de confirmare a calităţii, ceea ce este întrutotul nociv”. Dragul meu prieten de studenţie şi de seri muzicale-poetice, la el acasă, unde el îmi punea discuri cu „Bitelşii” iar eu îi recitam princiar din „Extazul păsării de rouă” (adică din volumul meu cu care am debutat la „Scrisul românesc” în 1986 – n.m., I.P.B.) deplânge faptul că Craiova nu are o facultate de arte plastice. Şi când te gândeşti că la Universitatea târgujiană există una, dar e pe cale de lichidare (ori e suspendată – tot aia!!! – n.m., I.P.B.), unde printre profesori ne numărăm şi eu, şi Vasile Fuiorea. Pentru pictorul Vasile Fuiorea „Apa, aerul, focul şi pământul sunt teme ale picturii, între figurativ şi abstract”. Pictura sa are „ca fundament postimpresionismul, evoluând de la peisaj la peisagism abstract către o formulă a expresionismului abstract”. Totodată reclamă cu imperiozitatea-i şi fineţea-i revoluţionară „realizarea unui muzeu de artă modernă şi contemporană, care să legitimeze intenţiile administraţiei locale de a face din oraşul Târgu-Jiu un pol cultural”.
Valer Neag, rebarbativ la convenienţe, alteori nesupus, duşman declarat al oricărui dogmatism, deseori greu suportabil ca individ, dar mereu un mare şi total artist plastic, avertizează ritos că nu suportă nemernicia. Cum n-o suport nici eu, să spicuiesc încântat din replicile-i savuroase. În rezumat, visează la o expoziţie pe care s-o boteze „Praful din atelier” şi care „să fie cadoul său pentru toate fetele frumoase”. Se autodemască autotelic că „foloseşte materialul în funcţie de ideea care-l frământă” şi că „nu-i blocat într-un anume material de expresie”. Japonezii din Kanazawa i-am acordat un premiu pentru lucrarea „Un scaun subţire pentru mama”, iar, actualmente, se arată scârbit de politica noastră de azi, ca fiind una de second-hand şi îşi doreşte o personală la Budapesta ca „ungurii să se minuneze de potenţele noastre să ne vorbească de bine” sau, din nou, în Japonia ori China.
Artistul plastic Mihai Ţopescu, tată de artistă ca şi el, în plin efort de afirmare şi de maturizare, la ora redactării acestor contranote şi marginalii, e un clasic deja recunoscut în România şi în străinătate. A trasat un „drum al sticlei” – ca al Damascului – pentru că sticla, ca material de expresie, are mai multe calităţi plastice decât orice alt material. Are culoare, are volum – unul interior şi unul exterior, are trans(a)parenţă, pe care alt material nu-l are. Comparat uneori cu C.  Brâncuşi, Mihai Ţopescu i-a replicat ziaristului Ion Jianu: „Sincer, această comparaţie cu Brâncuşi mă jenează. Brâncuşi este… Brâncuşi. Pentru mine, el a fost, este şi va fi o taină. Este exact ca o carte sfântă. Tot ce se întâmplă în sculptură în acest moment este deja după Brâncuşi. Cum să spun? În opinia mea, sculptura lui Brâncuşi este cea mai mare cotitură din istoria artei”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here