La Frânceşti, de parcă Biserica de lemn, unde-a fost preot, pe la anul 1900, Preotul Ion Brâncuşi din Drăgoieşti, a bătut clopotul peste Deleţ şi Glămei, ca să vină tot satul şi nu numai din comuna Peştişani să continue tradiţia.
Că dacă odată în fiecare duminică sau în alte zile de sărbătoare, proprietari – numesc aşa pe toţi înaintaşii mei din comună – se mândreau în costumele lor schilăreşti, cei mai în vârstă în nădragi de dimie cu găitane cusuţi de croitori pricepuţi, cum era, îmi amintesc Constantin Băluţescu din Brădiceni şi cei tineri în costumele lor de aba, cu care se mândreau până mai ieri atelierele „Arta Casnică” de la Tismana. Costume care numai dintr-o pereche de pantaloni şi o vestă costau cam, cât leafa unui grefier pe o lună sau câştigul unui dulgher pe o jumătate de casă. Şi cămăşile de pânză topită, ţesute în casă, cusute cu râuri şi cu sabace numai de fete mari care vedeau fără ochelari cine le va fi mire. Încinşi, tinerii aceia, cu brâuri pe la mijlocul unui bărbat să tai calul lângă el. Cămaşă la cei tineri, toată înflorată pe piept, pe la poale şi pe la mâneci dată peste pantaloni. Că mă tot întreb şi m-aş încă întreba dacă a fost odată sau dacă, vă jur, că am văzut cu ochii mei, ca acum şi ca altădată când aveam 17 ani şi când Căminul Cultural din Brădiceni şi cel din Peştişani se luau la întrecere în dans şi port popular pe toate scenele din Gorj. Şi era pe vremea aceea director la Căminul Cultural din Brădiceni Victor Daviţoiu… Şi fetele şi femeile veneau cu costumele lor de acasă, cusute în cocleţi sau cu acul, la un ciupag sora mea cosea tot postul Paştelui, cu cusătura acoperită de ochii celor de-o samă cu ea, să nu-i fure modelul, pe marchizet. Şi cu poale cu râuri roşii, de obicei, pe la poale şi cu oprege şi cu fâstâc dinainte, sau cu vâlnicul de se rotea după o fată frumoasă tot universul. Şi femeile mai tinere sau mai în vârstă dar în general toate muierile, în ciupagele lor mai largi şi cu mânecile lungi şi bogate în flori, toate florile de pe pământ. Încinse cu brăciri şi cu scoarţe mai estompate-n culori. Şi cu cârpele lor de borangic, semn al femeii măritate. Şi cu salbe de aur la gât sau încinse la mijloc cu brăcirile. Oare, unde eşti tu nevasta lui Cebuc sau Ioana lui Iţâc, a lui Petrică sau Mitică Ciolofan, sau bunică-mea după soţie nevasta boierului Ionuţ. Dacă nu ar fi venit comuniştii să confişte aceste sălbi şi cei de astăzi să nu le mai dea înapoi, sunt sigur că ar fi apărut la gâtul unei prinţese, urmaşa urmaşilor ei. Dar şi aşa a fost foarte frumos. S-au deschis lăzile de zestre care treceau odată pe valea Bistriţei pentru Fata babei şi a moşneagului, care am înţeles că şi ele au fost… Cât despre prinţ, cred că va găsi cel ales condurii. Şi astea toate datorită unui fost ministru al minelor, care nu şi-a uitat niciodată obârşia, ca preşedinte al Asociaţiei Fiii Satului Frânceşti, Emil Huidu, care a reuşit în câţiva ani să scoată la lumină din nou Biserica veche de lemn, nu numai pe cea din Frânceşti, cum şi pe cea din Peştişani care datează de pe la 1835.
Îţi mulţumesc, Emile!
Şi sunt sigur că la fel o să-ţi mulţumească şi toţi copiii care şi-au arătat măiestria în dansul de pionieri, copilăresc şi atât de nevinovat cum pot fi numai florile de cireş într-un aprilie încă brumat.
Ion Căpruciu
