Însemnări de scriitor – Florian Saioc: „Meditaţii la gura ninsorilor”

316

Cred că sunt îndrituit să vorbesc despre naşterea (ivirea) în planul cuvântului zămislitor a unor poeme (poeseuri uneori) din mâna (dar de ce nu şi din gândirea şi sufletul?) acestui nepotolit creator de idei, viziuni, imagini şi frumos, care se cheamă, aşa de simplu, Florian Saioc.

Dintre marii săi prieteni întru toate, sunt şi eu o fărâmă răsfăţată, eu luând parte, cu ajutorul ROMTELECOM-ului, aproape zilnic, la naşterea, de cele mai multe ori matinală, a bijuteriilor lirice ale acestui – să-i zicem – OM, deşi el este mai mult decât atâta. El are un fel propriu de a te ademeni la o lucrare, acest act amical pretinzând sinceritate, răspundere şi, pe această bază, te sună şi îţi zice:
– Te-ai sculat? Ai răbdare să asculţi câteva din nepotolirile mele de noapte şi de zi? Poetul este politicos, onctuos, lipicios şi nu-l poţi refuza, el având darul de a-ţi face ziua sărbătoare. Şi cum ai putea să nu te bucuri de lumina ei?
Aşa s-a întâmplat cu toate volumele editate şi lansate în ultimii ani, ele numindu-se, atât de inspirat: „Versete fără corsete”, „Casa fără pereţi”, „Slugă la zădărnicie”, „Incantaţii lirice ludice”, „Iluminările” şi altele. Aşa s-a întâmplat şi cu acest volum aflat în dublă fază (de gestaţie şi travaliu), intitulat „Meditaţii la gura ninsorilor”, aşa de frumos pornit sub alcătuirile de fulgi lirici, meditativ contemplaţi. Şi, după ce îţi oferă, în premieră, aceste încântări, modest şi înfrigurat, te întreabă:
– Ei, ce zici? Merită să le zic poezii? Că mie, după ce le nasc, nu mai îmi plac deloc, având impresia că le fac „de-a surda” (mereu Florian Saioc suferă de complexul ecleziastic al zădărniciei, universale, chiar).
– Maestre…! îi răspund, cu un anumit reproş în glas. Se poate? Şi-i ascult minunatele ziceri, comentându-le pe loc. Ceea ce este important de precizat este că Poetul Florian Saioc abordează actul creaţiei ca un sacerdot, nu de dragul „de a se afla în treabă”, cum se întâmplă la mulţi alţii. El intră în dezbaterea unor idei cu însăşi divinitatea, având un mod special de abordare a unor probleme, inclusiv mitologice, teologice, neacceptând surogatele, dogmele, atitudinile idolatre, indiferent de autoritatea emitentă a unor sentinţe. De pildă, aceste „Ninsori în amurg”, care ar putea fi, după titlu, un simplu pastel. Dar, de unde?: „mă împicioronghez drept în orizont/ în universul meu însă mă aflu în acelaşi timp/ şi orizontal şi vertical;/ mă întretai şi devin cruce –”. Şi în acest mod, frumoasa ninsoare decembrină devine rampă de lansare în vortexul unor alte întrebări şi dezlegări, unde este nevoie de noi formulări, de noi cuvinte, ceea ce este dat dovedindu-se insuficient: „desfid plafonările chiar dacă pe/ creştetul meu calcă tălpile Cuvântului” (teribilă imagine). Întocmai unui yogin, autorul devine ordonator de valori într-o lume bântuită de demoni, una dintre ele fiind „voinţa de-a fi el însuşi,/ în sinele lui şi-n afară de sine”. Parcă l-ar fi studiat, precum Brâncuşi, pe Milarepa! Apoi, după această dramatică „bătălie cu sine” şi cu datele Creaţiei, Poetul – parcă făcând o pauză – te invită ceremonios la o fermecătoare feerie decembrină: „…uluitor ninge/ pe aripile îngerilor/ din zori în amurgul ostenirilor mele”. Această pauză însă a fost scurtă, cât durata unui fulg de nea, el trecând dincolo de trecător, adică intrând în clocotul vieţii, sau pe limba lui spus, în cicălelile care agresează cotidianul uman, multe venite de la nişte „papagali” care „vorbesc în somn şi zboară când se trezesc”(„Cică-cică-cică”). Plonjăm totodată într-o diatribă la adresa „tartorului marii terori”, „profet al bezmeticei bezne”, care ameninţă libertatea individuală („Teroristul”).
Toate acestea Poetul le spune, întemeindu-se pe onoare, pentru care este în stare să „facă moarte de om”, chiar de ar fi „dincolo de gratii”, dar ce te faci când pe lume sunt atâţia „onorabili” care, confundând această calitate morală cu orgoliul, se confundă cu neantul(„Onorabilul”)? De aceea, poate, şi întrebarea: „Ce rămâne din noi?”, speriat că Dumnezeu nu mai vine printre noi, de El omul având nevoie, se pare, doar atunci când „dă de dracu”. Într-un astfel de pustiu de umanitate şi divinitate este necesar – afirmă, axiomatic, Poetul – un nou „aproape”, adică cineva cu suflet, ziditor (Dostoievski). Cu o astfel de zestre morală, Poetul i-a dat o mână de ajutor şi celui care, într-o zi, beat de trufie, a „sfidat aripa podului”, el aflându-se într-un automobil de lux. Încheierea este însă corosiv moralizatoare: „Doamne, iartă-l şi nu-l lăsa să-şi ducă în suflet mormântul/ în care averile lui nu vor încăpea la plecarea din lume” – („Să-ţi duci în suflet mormântul” e aripa neagră a unui blestem).
Cum se vede, angelicii fulgi ai lui decembrie nu-i adorm Poetului „vigilenţa”, spiritul obiectiv, atitudinea civică vizavi de realitatea înconjurătoare, nu-l exilează în detaşare mioritică, atâta vreme cât criza economico-financiară este una de sistem, ontologic afectând neamul, „criza de omenie” făcând parte din miezul acestui fenomen dezintegrator, omul devenind fiară, monstru, avorton.
Norocul Poetului însă cu darurile lui Dumnezeu, Salvatorul – episodic – din dezamăgire, din lehamite, asta desigur doar în vis, într-un superb joc de cuvinte: „Dumnezeu mi-a promis într-unul/ din visele mele recente/ că mă va ninge cu toate ninsorile/ dragostei Lui/ iar Sfântul Petru îmi va împrumuta schiurile/ să mă scobor cu ele-n Infern/ unde păcatele mele vor deveni/ combustibil arzător sub propriu-mi cazan/ din care spiritul meu va ieşi perfect rafinat” („Dragostea este tulburătoare”), cu toate că, de cele mai multe ori, „puritatea zăpezii” – se întâmplă şi în natură, nu doar simbolic – „s-a transformat în băltoace ca vieţile unora” (Bieţii supremi).
Zeflemitor – persiflant se dovedeşte Poetul faţă de „nimicii” „slobozi la gură” care se întrec să-l denigreze pe Român. Aceştia, „fără brumă de minte”, „uitată-n căciulă”, pentru a emite o idee, „transpiră şi put/ a prostie-asudată peste care au dat/ tot recipientul de spray –/ primit cadou de ziua lor onomastică” (vervă pamfletară ca la Arghezi, ca la Eminescu ş.a., expresia „minte uitată-n căciulă” bătând aripi spre paremiologie, domeniu în care Florian Saioc este mare meşter al „locuţiunilor de duh”).
Într-un univers atât de deprimant şi revoltător, demn de pana cinic-scepticilor Nietzsche şi Cioran, asistăm însă la erupţii de solaritate, de clipe dionisiace, ele venind de la vitala „natura naturans”, ca în această deopotrivă botticeliană şi topârceniană „Primăvară”, unde candoarea, senzualitatea şi ludicul te invită la un praznic vitalist pe măsura superbului anotimp: „când vrei în lume să ieşi/ te pomeneşti nins de flori de cireşi”, când „pe corso şi departe prin mahalale/ ies fetele cu pulpele şi cu buricele goale”, iar „băieţilor leşinaţi în urma lor după ele/ le dau hormonii afară prin piele”. În această „descarcerare” dintr-un anotimp îngheţat, întreaga fire este antrenată, aproape orgiastic, în cântec, joc, în dragoste, unde şi „tu – zice Poetul – ca un ca un brav bărbat şi român/ ai nevoie oricum de-o pală de fân/ pe care să ardă ca lovită de brâncă/ o foarte tânără şi bravă româncă/ iar dacă românca-i bravă de bravă/ ai nevoie expres şi de-un braţ de otavă/ cu arome de izmă sălbatică –/ chestie de strategie şi tactică”.
Dar, aşa cum veţi vedea mai târziu, acesta este doar un interludiu liric pentru că, precum tot Românul, şi Poetul face, de multe ori, doar haz de necaz. Ca în acest volum nu doar cu superbe ninsori, ci şi cu grave meditaţii despre viaţă, despre moarte, despre timpuri, frumuseţe şi orori, acesta fiind cunoscutul ambitus tematic al prolificului şi profundului Poet, Florian Saioc.
(Întrucât volumul în cauză nu este încheiat, nici comentariul pe temă nu se opreşte aici. Deci, va urma)
(Din „Jurnal despre prieteni”)
Dumitru Dănău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here