De ce am pariat eu pe George Drăghescu? Pentru complexitatea, pentru anvergura comportamentului său transumanistic (exact în sensul indicat de paradigma transdisciplinarităţii, promovată de Basarab Nicolescu).
De ce nu renunţ la compania-i preţioasă? Pentru că, dincolo de exigenţele-i uneori procustianizante (desigur mai întotdeauna îndreptăţite), are harul alterităţii, comite gesturi de un rar altruism.
Această interceptare a eu-lui său mai degrabă orfic decât narcisic, mai degrabă apolinic decât dionisiac, în ciocnirile cu lumea şi chiar în înfruntarea acesteia cu o demnitate (câteodată ultragiată), are menirea să ţină la distanţă în primul rând veleitarismul, prostia, îngâmfarea, mediocritatea, autosuficienţa, incultura, iar în al doilea rând neomenia, nedreptatea, lăcomia exacerbată în nebunie, răutatea nemotivată, duplicitatea, linguşeala ş.a.m.d.
Şi iată-l revenind editorial (ce surpriză!) cu cel de-al treilea volum dedicat literaturii scrise de actori, la editura „Grinta”, a lui Gabriel Cojocaru, din Cluj-Napoca; e vorba de o specie a inteligenţei şi umorului subtil: epigrama.
Epigramele actorilor au un «ce» specific, o cumunitate care le identifică. Gheorghe Grigurcu le-a „prins” trăsăturile diferenţiatoare: „surâsul distilat, de fulguraţii ale unui efemer ce s-a declarat învins”. Eu adaug că actorii-epigramişti din antologia „Actorul şi epigrama” stăpânesc arta portretului, posedând un haz debordant. Apelează la arma ironiei, la distilarea defectelor în sentinţe morale. Se exprimă lapidar, cu subînţelesuri, cu preciziunea stilului.
Întreprinderea (a câta oare?) îl înscrie pe poetul şi actorul George Drăghescu în rândul editorilor de excepţie ai Gorjului.
Ion Popescu-Brădiceni
