Însemnări de relectură – Andrei Breabăn despre „Dacia creştină… în versuri”

1108

Citesc o carte despre „Dacia creştină”, versificată de Andrei Breabăn în versúră clasică, în manieră greco-latină. Această recuperare epicolirică a străvechii noastre istorii îşi are şi ea rostul ei: unul patriotic şi celălalt: educativ-interactiv.
De când cu intrarea în U.E. şi în N.A.T.O., vatra de civilizaţie geto-dacă pare să fie obnubilată de valul globalizării, căruia şi Andrei Breabăn şi eu ne opunem pe cât ne mai permite… neiertătorul timp. Dar „O, tempora, o, mores!” sau „Vae, tempora, vae, mores!”.
În accepţiune creştină Cuvântul înseamnă înţelepciunea lui Dumnezeu. În cartea sa viersuită cuminte, tranzitiv şi hermeneutic, autorul ne oferă – şi bine precizează – nişte „Flori din Grădina Maicii Domnului”. Şi o face la modul descriptiv, compoziţiile sale voit şcolăreşti dând curs unor peisaje fanice, generoase cu privire… contemplativă şi simultan iscoditoare de mistere nedesluşite încă.
Poemele nu depăşesc nivelul celor dintâi epopei ale literaturii române, fiind, evident, desuete, însă cu fermă adresabilitate directă şi vocaţie pedagogică.
Din secol romantic Mihai Zamfir reculegea osârdii îndătinate. Andrei Breabăn îşi dăruie preaplinul cugetării acestei cauze nobile a Daciei kairotic creştinate prin Deceneu şi urmaşii acestuia până la… Kesarion Breb din romanul lui Mihail Sadoveanu „Creanga de aur”.
Să descindă Andrei Breabăn din această ramură? Să fie un avatar bine ascuns în „păgâneştile” noastre zile de azi? Iar în sinea-i arhetipală să tresară – fie şi oarecum inconştient – acest strămoş al Moldovei de la începuturi/ obârşii?
Şi, deloc întâmplător, să-l avem şi pe marele romancier contemporan Nicolae Breban şi el un iniţiat în primordii, un mărturisitor al unor întemeieri profeţite în veac? Ba, Gorjul însuşi să-şi aibă prozatorul său, ca ţinut privilegiat ce se găseşte, de la Al.Ştefulescu încoace, pre numele lui de scriitor adevărat Cristian George Brebenel, stăpân pe uneltele sale în „Guvernământul General al Genezei”.
Andrei Breabăn este deci şi el un „mărturisitor” (a se vedea partea finală a cărţii intitulată transparent „Mărturisiri” care invocă, renascentist şi barochizant, tema călătorului şi tema cutreierării lumii întregi, în căutarea toposului Paradisului, care, iată-l, se coborâse – în cei 47 de ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare – pe pământurile binecuvântate de Dumnezeu ale Moldovei.
În această „Grădină a Edenului” îşi transcrie Andrei Breabăn pastelurile, meditaţiile, elegiile, legendele, testamentele de-o avântată retorică, vaticinară şi reveriantă.
Cum scopul lor nu e strict literar, ci intenţional expozitive şi persuasive prin tâlcul didacticist, conchid, ca şi el, că „frumos povesteşte maica, vocea ei seamăn nu are, pătrunde până la inimă, coardele le înfioară”. Că, aidoma, „mândră salbă de mărgele, pusă la gâtul Moldovei, Moldoviţa cea frumoasă este una dintre ele” etc.
Astfel categoriile estetice: frumosul, sublimul, magnificul, se conjugă armonios cu categoriile etice: binele şi adevărul (istoric, în cazul Daciei creştine – n.m.).
Sub formă de imagini artistice, personaje ilustre precum Petru Rareş, Ştefăniţă Vodă, Mihai Voievod Viteazul, sihastrul Daniel, Mihai Eminescu, Constantin Brâncoveanu, Mircea cel Bătrân populează proteguitoare o patrie eroic apărată în fruntările ei prin gesturi sacrificiale din care „răzbat legendele sacre”, de fondarea unui „leagăn al civilizaţiei lumii moderne ce din străbunii noştri daci purcede” şi dăinuie şi în prezentul acestei pandemii nenorocite.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here