Vasile Ponea este azi unul din ultimii cei mai vechi stâlpi ai columnismului, alături de Ion Trancău, Dumitru Dănău, Iancu Popescu. El a debutat la „Columna” în epoca lui Titu Rădoi şi şi-a statuat treptat o operă şi un nume adunat pe atâtea cărţi. I-am prefaţat primul volet de „Istorioare afective-veridice” şi iată mi-a parvenit zilele acestea cel de-al doilea volum, la fel de atracțios, la fel de încărcat de întâmplări scoase din trecut, cu haz, autoironie şi „aşezare la taifas moldovenească” – cum i-ar plăcea să-mi zică Vasile Ponea Însuşi, de n-ar fi momentan ocupat cu tratarea unei boli ticăloase în Bucureşti.
Aşadar „istorioarele afectivo-veridice” sunt din start denotativ-conotative – dacă e să le definesc cu o teorie genettiană. Ele sunt relatări cu aer nu într-atât de confesiune cât tranzitivă, hazoasă, instructiv-educativă şi, mai rar, dar estetică. Fiecare episod în parte pare o fişă mimetică pentru un posibil roman realist. Cum autorul e doar poet şi autor de maxime şi reflecţii… sentenţioase, el a crezut de cuviință să nu se complice inutil şi chiar să reflecte nişte păţanii amuzante în esenţă sau menite să-i contrarieze oarecum pe contemporani.
Din postură ingrată de cronicar de întâmpinare, mă abţin de la considerente social-politice ori economico-istorice şi relev, iată în nedorită premieră, meritele unor asemenea consemnări despre existenţă parţial autoreferenţiale. fie şi prin confirmarea cu propriul eu într-o oglindă ontologicofenomenologică.
Aşadar, Vasile Ponea rânduieşte într-o paradigmă amintiri din copilărie, şcoală, facultate, din armată, din Târgu-Jiu, de la Edineţ (Basarabia), încheind cu câteva salutare reflecţii, fiecare în parte ascunzând o cruntă deziluzie ori demarând aspecte de azi cu un accent critic deloc contemplativ ci, dimpotrivă, satiric. Detalii din viaţa personală m-au surprins, precum, de pildă, că Vasile Ponea are la bază şi o Şcoală Tehnică de Chimie. Ori un alt amănunt biografic m-a intrigat, cel din „Amintire curioasă”, acela în care se înfiripase o întâie „idilă” cu o şcolăriţă dintr-a IV-a, Viorica. Aflu că pe atunci copilul ce crescuse era sedus de nemurire şi de descoperirea miracolului abia incipient erotic.
Interesul stârnit mie de-o asemenea pagină memorialistică se datorează reamintirii limbii lui Ion Creangă, din „Amintiri din copilărie”, care rezistă în capodoperele ca opere fondatoare. Însă cele „adnotate” oral-scriptic de Vasile Ponea sunt calchiate mai neaoş după zona predilectă a autorului, cea de baştină, cu fonetisme comice, imitative, menite să redea cu mai multă veridicitate atmosfera de frescă, însă parţial trimiţându-mă, cu o rară sentimentalitate, la o antinarativitate ficţională; căci aspectele de limbaj popular sunt irezistibil de seducătoare, apropiindu-se de ciclul „La Lilieci” al lui Marin Sorescu. Să prelev un succint pasaj din „Pusul murăturilor” în balercă: „– Da, ai priceput ghini, dragul bunichii, uite cum o sâ facim: spălăm ghini balerca pentru murături şî cuibărul pentru curechi şî li frecăm cu usturoi, culegem tăţi plătăgelili şî chiperii di pi tufi, scoatem tăţi morcovii, pătrunjeii, păstârnacii, hreanul, sfecla roşie, şi ţelinili, adunăm dintre vrejuri harbujii mărunţi şi cruzi, alegem câţiva bucăţî mici de curechi roş, alegem câteva mănunchiuri di mărar şi frunză di ţălină şi-l punem pe bunic-tu joi sâ aducă di la târg nişti bulgări di sare, că şî aşa nici gitili nu mai au ci sâ lingâ.” ş.a.m.d.
Vasile Ponea mizează pe acea „plăcere a textului” ca şi Roland Barthes: plăcerea verbală sufocă şi dă în desfătare deplină. Limba literară se reconstruiește în paradisul cuvintelor cu care se ia contact în copilărie. În cazul lui Vasile Ponea, cel din această nouă apariţie editorială, ceea ce i se întâmplă limbajului nu i se întâmplă discursului narativ. Ca să-i înţelegi pe aceşti autori care vin din tradiţie – ca şi Vasile Ponea de altminteri – trebuie să-i receptezi corect, să-i citeşti în tihna vechilor lecturi, aristocratic (ci nu ca un troglodit vulgar şi stupid).
Ion Popescu-Brădiceni
