Însemnări de lectură – Surprize plăcute: Ion C. Gociu şi Teodor Voicu

180

Lazar PopescuSpaţiul cultural al Târgu-Jiului ne rezervă de câtva timp câteva surprize plăcute. Pe lângă tinerii scriitori care promit, Andrei Popete Pătraşcu, Delia Vulpe, Liviu Clisu, Mihai Gheorghe, ultimul autozis (şi autoscris!) şi Amaradia, noi apariţii de carte mi-au atras atenţia pe bună dreptate.

Prima dintre acestea este dată, de fapt, de două apariţii, cele două cărţi ale domnului colonel în rezervă Ion Gociu, una intitulată Din Văianu la Toronto, cealaltă Cireşe amare. Prima adună elemente de Bildungsroman (roman al formării unui om) cu elemente memorialistice, reportaj aproape, ba chiar note de călătorie. De remarcat ar fi, cred, stilul viu, vioi, dar şi o anumită plăcere a relatării: “Iarna dintre anii 1933 şi 1934 se anunţa grea, pentru că a început destul de devreme şi putea ţine până către Paşti. La sfârşitul lunii noiembrie, satul era troienit de-a binelea, spre bucuria copiilor cu mintea dusă la săniuş şi îngrijirea gospodarilor, care se gândeau la suficienţa furajelor pentru animale, principala lor sursă în asigurarea traiului de zi cu zi.” Sigur, sunt acestea elemente şi pasaje de proză tradiţională, există o anumită reţinere sobră parcă, indicii care ţin de moda “retro” a literaturii. Însă relatarea pare a avea un anumit farmec.Farmec dublat – în alte părţi şi pasaje – în special în cele privitoare la ţara numită Canada, de o remarcabilă modestie auctorială. Precum în acest exemplu, bunăoară: “Devenisem, pentru şase luni turist, cu intrare în regulă, prin Canada. Nici nu bănuiam că acesta era abia începutul unui pelerinaj care se va prelungi mulţi ani la rând şi voi ajunge un abonat cu vize multiple, înşirate pe parcursul timpului, până când Victor a împlinit vârsta de 12 ani. Acum avea doar 2 ani şi 3 luni. Cu alt prilej, mai multe despre această ţară păduroasă şi placidă…” A doua surpriză plăcută o constituie cartea, în două volume, a domnului profesor Voicu Teodor, intitulată Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949-1962), între memorie şi uitare. O carte care ţine de ceea ce de câtăva vreme se numeşte istorie orală, dar este, evident, şi istorie recentă. O istorie recentă tragică, de altfel. Ţinând de destinul nostru historial de naţiune care a traversat infernul roşu… Ale cărui urme încă se văd şi ale cărui răni provocate încă nu sunt cicatrizate complet. O carte scrisă cu o anumită vervă, dar nelipsită nici de o anumită acribie. De altfel, domnul Voicu Teodor este o persoană cu un anumit aplomb public, o persoană căreia nu-i lipseşte deloc un fel de pitoresc. Domnul profesor procedează metodic şi gospodăreşte. Prima parte a Cercetării domniei sale – căci cercetare este! – e dedicată centrelor de studiu ale istoriei orale din ţara noastră. Referindu-se, cu precădere, mai mult la centrele din Cluj şi Timişoara, din cadrul universităţilor aferente: “Din aproape în aproape, istoria orală a început să se instituţionalizeze în România, prin apariţia a importante centre, institute, iniţiative şi programe care să realizeze importante arhive orale. Şi aici mai persistă unele ezitări, asupra numelui: Istorie orală sau istorie recentă sau istorie imediată. <<Oricum, la Cluj-Napoca, în cadrul Departamentelor Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai a luat fiinţă, în anul 1997, – Institutul de Istorie Orală.>>(Cosmin Budeancă, Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca 1997-2004, în A.I.O, nr.5, Cluj – Napoca, 2004). La Timişoara, în cadrul grupării A treia Europă, profesoara Smaranda Vultur organizează şi conduce Grupul de Antropologie Culturală şi Istorie Orală. La Braşov, de asemenea, fiinţează un centru de cercetări similare. În cadrul Memorialului de la Sighet, alături de colectarea urmelor materiale ale represiunii comuniste, o importantă activitate constă şi-n recuperarea şi constituirea unei importanta arhive orale.” Nu trebuie uitaţi, însă, subliniază autorul, nici alţi universitari, bunăoară cei din spaţiul ieşean, de nu greşesc: “Un rol important în apariţia istoriei orale în România l-a jucat raportul dintre istorie şi memorie, o preocupare de căpătâi a prof.univ.dr. Alexandru Zub.” Autorul cărţii accelerează uneori, ca un veritabil prozator, relatarea, atunci când evenimentele tragice, de altfel, se precipită. Ca în acest fragment: “La începutul anului 1962, conducerea partidului a declanşat ofensiva finală a colectivizării. Acolo unde locuitorii reuşiseră să se împotrivească până atunci acţiunii de colectivizare, echipe de activişti au fost trimise la sate de către organizaţiile regionale şi raionale. La Ruginoasa, raionul Paşcani, unde ţăranii au fost ultimii din regiunea Iaşi care au intrat în gospodăria colectivă, delegaţii şi activiştii au stat circa două luni, urmărindu-i pe sătenii care se ascunseseră pentru a nu depune cereri de înscriere şi folosind împotriva celor descoperiţi forţa fizică, spre a-i obliga să se înscrie în colectiv. În primăvara anului 1962, conducerea partidului anunţa oficial încheierea procesului de socializare a agriculturii.” Nu este de altfel menajată nici atitudinea laşă şi slugarnică a unor cadre didactice care s-au făcut agenţi bolşevici ai colectivizării forţate. Cartea domnului profesor Voicu Teodor este nu doar bine scrisă, ci şi un document zguduitor readucând în prezent paginile tragice ale unor vremuri prea tulburi…

Lazăr Popescu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here