Însemnări de lectură Scânteierile lirice ale lui Nicu Cismaru

697

1. O ironie oximoronizată
Cu „Scânteieri lirice”, Nicu Cismaru mi/ şi ni/ se înfăţişează ca un poet autentic. Stăpâneşte destule din tainele dicţiunii ca un veritabil ceasornicar. Mecanismul poietic pe care-l mânuieşte meşter şi convingător te pune în faţa aspectului pe care lirica sa îl vădeşte elocvent: talentul nativ.
La ce mă refer? La arta de a pune în scenă o fabulă, de a recurge dezinvolt la un anume baroc graţie căruia poema sa prinde subtilităţi de efect scontat, bazat pe jocularitatea de nuanţă ironică. O ironie oximoronizată şi cu accent anticontemplativ şi anticonvenţional totuşi.
Ştiţi, scriu această cronică, deşi nu-mi stă-n obicei întrucât, de regulă, sunt preponderent teoretician, ci nu critic literar. Însă cum în postmodernismul de azi rar mai dai peste o carte de versuri emise de o voce distinctă, mă grăbesc a recupera timpul pierdut, fiindcă volumul aşteaptă pe încărcata-mi masă de lucru din anul 2018.

2. Limba în poezie
Prin urmare lansez la apă o primă observaţie pertinentă. Nicu Cismaru posedă inteligenţă, jonglează estetic, pe-o zonă precis delimitată/ insularizată, cu teme, motive şi idei impregnate de Esenin, Arghezi, Horea, şi de-o dulce limbă transmodernistă abia descălecată din transromantism. În acest context poema „Prin toarta lumii şi ulciorul plânge” e o ars poetica exemplară, cu ecouri din Pillat ori Cârneci, cu metafore vii, proaspete ca-n Labiş şi Baconsky cel tânăr.
O strofă defineşte explicit poezia şi o citez: „E-atâta trudă-ncinsă-ntr-un urcior,/ Tristeţe, dar şi multă bucurie,/ Prin cântec, versu-i apă de izvor;/ Se răcoreşte limba-n poezie”.

3. La coacerea dorului
Ca atare, motivat valoric de un demers auctorial atent cumpănit şi autoexigent, nelăsând loc narcisismului şi suficienţei de sine, poetul glisează deseori dinspre expresionism spre absurd ca Eugen Ionescu şi Tristan Tzara, dar ţinând dârz „Calea Sufletului”. Pe urmă se exprimă la fel de lejer şi în tiparul prozodiei clasice şi în versura (Laurent Jenny) liberă prozaică, permiţând fanteziei s-o ia razna, vagabondând pe arii mai întinse de intertextualitate şi de teatralitate ludico-tragică, deci afişându-şi luxul de a redacta veritabile rezumate dramaturgice/ ori cinematografice ca-n „Mă aşteaptă gara”, „Privind printr-o fereastră spartă”, „Apoi, prindem fluturi”, „La coacerea dorului” ş.a.

4. Naţional, dar universal
Nicu Cismaru se pricepe însă a-şi asuma asertoric şi asentimental stilul patriotic sincer, emoţional, un pic de sorginte Goga-Păunescu, adică vaticinară, nu de alta, dar şi Geo Dumitrescu are o capodoperă similară, şi Marin Sorescu, şi Nichita Stănescu, şi Coman Şova, asta fiindcă poeţii pur-sânge şi-au însuşit temeinic teza călinesciană conform căreia cu cât eşti mai naţional cu atât eşti mai universal.
Astfel poemul dionisiac „amestec crud de da şi nu” evocă în manieră Fundoianu ori Celan „beţia nopţii”, „fiorul năprasnicului dor”, dar, ca Vasile Voiculescu, plăteşte natural tribut de „ochi şi sânge” eroticului care îmbată fiinţa până la extazul suprem-mistic.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here