Îl prinde bine pe poetul Mircea Tutunaru verslibrismul, prozaizarea postmodernistă, însă mai ales (auto)ironia, fie mordantă fie realmente filosofică.Cititorul atent subscrie unor enunţuri autodefinitorii, dar şi formulative de întrebări menite să problematizeze dicţiunea ecriturală, să confere, socratic, judecăţi de valoare, deloc arogante.Fie că iar recurge la folclor, fie că în continuare reflectă asupra realităţii date, fie că se lasă translat în fantastic (ca în poema, splendidă, impecabilă stilistic şi tranzitiv „Într-o seară de octombrie”), Tutunaru e deja un „expert” al dicţiunii.Nu recurg la citat pentru că ajungând la postfaţa mea aţi citit deja „cărticica de seară”. Ca atare vă veţi întoarce – ca Orfeu spre Euridice – să constataţi pe cont propriu dacă grăit-am adevărul.Poetul Mircea Tutunaru e un homo transculturalis, are practica scrisului, imaginaţie trans-lingvistică, o memorie a vocabularului, stăpâneşte versul, invocă/ evocă istoria (uneori atât de vitregă cu neamul românesc, şi patria scindată în două („Avem două Românii”)).Doresc să (vă) insist asupra afirmaţiei mele că – într-o asemenea manieră, Mircea Tutunaru devine un poet al existenţei cotidiene, cu prestaţie evidamente tranzitivă. El produce o lirică mai umană, mai personală, un soi de neoromantism eretic, resituat, între realism şi autenticitate, între simplitate şi corporalitate. Poezia din „Lacrimi diamantine” e avidă de concret şi are, de acum, o biografie a conştiinţei implozive. Comanda socială se transfigurează într-un manifest al senzaţionismului, la gradul zero al poeziei.Ne aflăm, critic şi cititori, într-un purgatoriu al ironiei, unde poezia e o primă formă a înţelegerii, relaţia între tablouri e transparentă. Neobişnuitul ţâşneşte ca un gheizer din obişnuit, între timpul personal şi cel istoric. Iar stilul e laconic-concentrat, clar vizând totuşi, ca Marin Sorescu, un poem românesc pe coordonate simultan obiectiviste-subiectiviste.
Ion Popescu-Brădiceni
