Însemnări de lectură – FLUTURI PE FREZII de Ion Popescu-Brădiceni (II)

376

De fapt, în „Sfera eleuterică”, Poetul confirmă: „Fluturii pe frezii s-au aşezat/ Noi facem amor/ pe un macat…/ Şoldurile tale mă vor naşte din nou…/ hai să ne tăvălim prin fâneţe/Şopârlelor să le dăm bineţe… / să ne întrecem cu iezii/ ulciorul cu toarte/ să-l umplem cu sufletul/ ce şi-l lasă fluturii/ pe frezii.” Eros, Psiche, într-un elan vitalist natural şi, deopotrivă, sacru, din moment ce Poetul, în alte versuri, consemnează că pe frezii: „îşi depun întrupările şi zeii!”

Sub arcada acestui simbol, să intrăm, aşadar, în poezia lui I.P.B., dar nu oricum, el introducându-ne, cum am văzut, când într-un Templu, când într-un Labirint, demersul nostru fiind pândit de o mulţime de arcane şi capcane, iar „firul Ariadnei” constituindu-l numai un fond aperceptiv în domeniu măcar jumătate din cel al Poetului, el fiind când Hermes, când Hefaistos, când… tot felul de zeităţi la un loc. Apoi, intrând în Templu, trebuie să te pui în situaţia unui pelerin, în acest loc petrecându-se şi un „transfer de biblioteci”, bogăţia de idei, sentimente, imagini, urmând să fie luată pe „Arca” ce aşteaptă să salveze civilizaţia literei (a semnului) de la dezastru, aşa cum se desprind aspecte şi din metafizica creionată în „Dialog transarghezian între Adam şi Bătrânul Dumnezeu”, „bătrânul” părăsindu-l, se pare, pe Om (ceva similar nietzscheanului „der Gott ist tot!”). Ideea (motivul) este reluată (reluat) şi în „Arca Metanoia”: „O tristeţe greu mă-ncearcă:/ pleacă toţi pe rând din Arcă./ Şi-am făcut-o pentru ei,/ inventând mereu idei.” /, răspunsul „Moşului” la pledoaria Poetului fiind: „Spiritul îmi este hrană! / Absolutul îmi e corp; / l-ai vedea şi de-ai fi orb!”, după care – urmează inevitabilul: „Printre paltini, printre ulmi/ Domnul dispăru spre culmi, / precum soarele-n amurg. / …/ De-atunci lucrurile curg!” Curg după voia cui? În restul operei găsim mai multe „înfăţişări”.
Dacă Ion Popescu-Brădiceni este un „(Z)eu în carne şi oase”, opera lui, mai ales cea poetică, este (Z)euforică, sub multiple aspecte, el însuşi fiind şi în cele mai dramatice scene (ca subiect sau povestitor) un apolinic, mare parte din opera sa înfăţişându-se ca un festin pe care îl vei trăi plenar dacă îi înţelegi semnele, din punct de vedere intelectual, de restul ocupându-se el ca „profet”, „hermeneut”, „zeu” etc. Şi nu că metapoefilosoful l-ar urma „unguibus et dentibus” (cu unghiile şi cu dinţii) pe Derrida, ci că aceasta îi este esenţa de „poeta vates” (inspirat, profetic, cântăreţ…), el cunoscându-şi rostul în cetate, solemn învederat în excelentul „Dialog în faţa Uriaşei Oglinzi”, care uneşte şi separă totodată cele două lumi (a se vedea „Un (Z)eu în carne şi oase”):”- Eu sunt Poetul/ Tu cine eşti?/ – Eu sunt Tibetul/ din Drăgoieşti” (acesta fiind, de fapt, toposul genezei omului şi poetului I.P.B., colosală hiperbolizare a semnului), după cum urmează:
– Eu sunt Poetul/ Tu cine eşti?/ – Eu? Nomotetul/ ce-ţi tot dau veşti/ din Universul/ acesta sacru,/ şi-ţi fac din Versul,/ adânc, ca Lacul,/ o nouă Poartă/ Spre Vechea Lume./ – Deci, am o Soartă!…/ – Şi-un Drum anume!”
Personajele – unul real, altul virtual – quintesenţiază pitagoreic Fiinţa, Poetul fiind, de fapt, însuşi Nomotetul (legislatorul) propriilor opere şi destin – ultimele două versuri rezolvând, fără echivoc, ceea ce, până aici, părea aporetic (nesigur). Şi totuşi, „politeistul” I.P.B. se mai întreabă, ca să fie sigur: „mâna mea se rupe de zei/ dacă scrie pe limba ei?”. Asta ca o consecinţă a afirmaţiei că „mâna tăiată/ liberă scrie/ transpoezie/ ca altă dată” – fapt pentru care Poetul nu se poate aştepta decât să fie ars pe rug, de unde doar zeii pot să-l salveze, dar „cine să-i lingă rănile grele de arsuri?”. Aşadar: chin, suferinţă, supliciu, arsuri purificatoare („Mâna tăiată”). Nu-i acest poem, ca multe altele, o emoţionantă „Ars poetica”?
Motivul oglinzii, în diverse ipostaze, revine de mai multe ori în poezia lui I.P.B. Prima dată, în cultura românească, a scris despre el Al. Dragomir, eseul numindu-se „despre uitatul în oglindă”, „subiect de metafizică sexuală narcisistă” care, apoi, devine „o mobilă obişnuită”, fără ca omul să realizeze că, de fapt, văzându-se în oglindă, „se întâlneşte cu sine, cu acel eu pe care îl poate privi critic” şi, care „i se poate adăuga”, eventual. Această idee a fost preluată, apoi, de Mircea Vulcănescu în „Prodrom pentru metafizica oglinzii”, identificând cu geniul său, în planul cunoaşterii speculative, o multitudine de posibilităţi, întrucât motivul în cauză se integrează în „jocurile semiotice”, atât de detaliat descrise de Huizinga în „Homo ludens”. Jocul semiotic – afirmă Ştefan J-Fay în „Sokrateion” (Humanitas, 1991) – este un fenomen cultural al trăirii spirituale, adică de „transfigurare a faptului curent pe plan imaginativ, în cadrul unor parametri convenţionali în care omul se implică cu o sumă de calităţi: inteligenţă, memorie, fantezie, rigoare, talent, abilitate, agilitate, uneori forţă muşchiulară”. Un joc lingvistic de fapt, dar şi poetic, este şi numirea, act „de a lua în stăpânire intelectuală, transfigurată, a fiinţelor şi lucrurilor”, joc ce „are virtutea tulburătoare că, prin convenţie, materialul folosit se transformă în idee, în regulă arbitrară, chiar şi în utopie”, devenind „poezie pură”. Or, toate aceste aspecte le întâlnim şi în formulele ludice din poezia lui I.P.B. – Aici intră deopotrivă „Cubul”, „Pătratul lui Ionaion”: „Fac legătura între intelect/ şi focul ce în sângele-mi vulcanic/ trimite-n Sus ce-i criptic în ce-i fanic”, „Cumeitate”, „Parodii la două mâini” şi acest joc absurd de cuvinte, dar posibil în planul poeziei: „Vârciorov şi Vârciorova/ stau şi astăzi în Moldova/ Vârciorov scrie-n ceaslov,/ Vârciorova cântă slova”, în stil hurmuzian, ca şi „Ipate şi cu Mopete/ Se tot vaită că-i scumpete” sau „Antisonetul Psalmistului” unde „oglinzile de argint se-nşiruie reci: cu aspectul de sfere/ aprind focuri sacre, deschid noi mistere”. Numirea de lucruri întâmplându-se în timp ce Poetul îşi va scrie sonetul „în Fiind”, unde Nomotetul din el îşi instituie în discurs cea mai pură esenţă, după legea-i poietică: transaparenţă, transversalii şi alte noţiuni, toate făcând parte din patrimoniul conceptual al „alchimistului” întru poezie trans şi postmodernistă, I.P.B.
Este uluitor cum acesta manipulează semnele, cuvintele, imaginile, conceptele, asimilându-le şi alambicându-le cu o invidiabilă dexteritate, creând noi „forme şi corpuri”, noi episteme. În „(Po)vestea ioaniţilor”, „Visuri pe ceară”, „Revolta lui Eumolp” din „Întoarcerea în templu”, „(A)plecarea spre Orient”, „Cumuitate”, inventează – făcând din cuvinte „zaruri” – noi sensuri, spiritul lui jucăuş fecundând seminţele gândurilor, dând noi definiţii: „OM/ AUM cuvânt/ simulacru?/ Simbol universal/ al Creaţiei/ el era cal/ ea cariatidă/ a Fecundaţiei/ sunetul A/ ca stare de veghe/ îl ajută pe/ bărbatul în zeghe/ să evadeze/ din carcera-i cruntă/ sunetul U/ ca stare de vis/ e calea cea mai rotundă/ dintre Iubire/ şi Ochiul Deschis/ al Contemplaţiei/ al Conversaţiei” – Am putea zice: „joc secund, joc fecund”, vorbirea românească îmbogăţindu-se cu încă o „împieliţare” (C. Noica), această CUMUITATE adjudecându-şi un loc în „pretutindenea” limbii române, fără a fi nevoie de o decizie academică. Pentru că acesta este I.P.B.
Coborât apoi din Cerul abstracţiunilor şi formulelor ezoterice pe Pământul cărnii, sângelui şi păcatelor, harfa sa scoate sonuri când orfice, când pithice, când saphice, această terestricitate lirică conferindu-i sevă, plasticitate, contur erotic-senzorial măgulitor pentru orice muritor precum în „Gravida din iarbă” din ciclul „Intrare în templu”: „Mă las cuprins de melancolie/ coala albă/ de antihârtie/ dă semne/ de refuz absolut/ vino, iubito,/ să te iarbă,/ să te lut,/ să te jurăminte solemne,/ să te-n chilie/ Menumorut…” Sau: „Făcând amor pe-o plajă sfântă,/ vai, mădularu-mi când se-mplântă/ în sexul negru-roş, fierbinte,/ Vă jur că-mi ies mereu din minte/ şi-ador, ca zeu, un corp sublim;/ când îl pătrund, parcă-l suprim.” („Suprimarea din iubire”). Dar iată că, paralel, cu acest fel de dragoste oarecum violentă, el fiind şi himeneut, în lirica i.p. brădiceniană dăm şi de un filon al dizarmoniei erotice, conflictul iscându-se între libidinal (corpul reprezentat de femeie) şi platonic (ideal mereu bărbatul), acesta dovedind un oarecare hyperionism, în răspăr total cu modelul brumaric, ceea ce îl face absolut cinic, atitudine refuzată cu demnitate de iubită: „Sonet în oglindă” unde iubita, ca o sirenă: „…ascultă/ cum cântă iarba, şi ce multă/ transpoezie e în crini.”, iar el, precum Hyperion: „O să-ţi ofer/ de azi doar seva din tulpini” – ş.a., temă „dezbătută” şi în „Două singurătăţi”, „Mâinile şi poezia mediocră” ş.a. În alte poeme însă, poetul revine, recuperator, spăşit, smerit la Penelopa sa dragă, cu toate ofertele unui adevărat zeu, iar atunci începe alt zaiafet al simţurilor şi al spiritului.
Se poate scrie mult despre Poezia lui I.P.B., despre lumea din ea, semnificantă şi semnificată. Este aşa de captivantă căutarea „Eu”-lui, a Sine-lui, de fapt, precum şi a „Eu-topiei”, toate însemnând un fel de Graal sau o „piatră filosofală” în athanorul poetului petrecându-se tot felul de „transmutaţii”. Sub bolta cu îngeri, fluturi, flori şi multe simboluri, din poezia sa, asişti la acrobaţii lingvistice, uneori ameţitoare, artistul nesfiindu-se să revoluţioneze sintaxa, să oblige fonetica să-şi dezvăluie alte virtuţi, concurând, victorios, cu o mulţime de înaintaşi (Mallarmé, Valéry, Apollinaire, Saint John Perse, Dan Botta, Barbu, Gongora, ş.a.), întemeindu-şi demersul ideologic temerar pe Platon, Aristotel, Freud, Goethe, Wittgenstein. Autotelic-aglutinant, la el „bulgărul de zăpadă” (ideea) porneşte din faza nucleontică şi, prin rostogolire, ajunge la Poemul integrator: „Poeme adolescentine”, „Ceremoniile scrisului”, „Turnul lacrimei”, „Răscoala necuvintelor”. Ion Popescu Brădiceni este o autentică „universitate ambulantă”, radiator de ştiinţă (cultă şi ocultă), de Poezie adevărată. Este un preceptor paideic în sens renascentist, fiind un militant pătimaş pentru un nou tip de umanism. Pe Cerul culturii româneşti gorjene, Ion Popescu Brădiceni este o stea, poate o „piatră de poticnire” pentru orbi – să sperăm –, atâta vreme cât El nu este încă membru al Uniunii Scriitorilor din România. Afirm aceasta întrucât I.P.B. este o personalitate. Despre această calitate, Goethe scria: „Spun popoare, regii, sclavii/ Că din câte-n lume avem/ Numai personalitatea/ Este binele suprem”.
Personalitatea fiind un TAO, I.P.B. merge în continuare pe această cale, cu multă demnitate, sfidând „orbii”.
Dumitru Dănău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here