Nu cred că-i adevărată aserţiunea că tot românul s-a născut poet. Chiar dacă eu însumi am comis niscaiva versuri şcolăreşti şi le-am trimis la Scânteia pionierului, dacă nu mă-nşel. Cea transformată mai târziu în revista săptămânală Cutezătorii. Şi am mai scris poezii, în vers alb, prin 1976, când eram îndrăgostit de aceea care-a devenit mama copiilor mei.
Abia am primit o bijuterie, u n florilegiu de poeme tot în vers alb, strânse între coperţile policrome şi inspirat create de graficienii editurii Sfântul Ierarh Nicolae, din Brăila. Ei şi ce are Brăila ori autoarea cu Gorjul. Păi are. La Brăila am făcut eu armata, ca TR-ist, iar poeta nu ştiu dacă s-a născut la Lupeni, unde trăieşte acum, sau la Peştişani. Unde, oricum, şi-a petrecut copilăria. La bunicii dinspre tată. Un om minunat, de la a cărui trecere la cele veşnice s-au scurs două decenii. Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibă în paza sa. M-am luat cu vorba şi, totuşi, să mă ocup niţel şi de carte. Pe care-a răsfoit-o, înaintea mea, poetul şi actorul minunat George Drăghescu. Şi după ce-a citit câteva poeme, George a conchis: „N-o cunosc pe autoare, dar e un om bun”. Iar eu, care-o ştiu de mică nu pot decât să confirm. Inclusiv generozitatea Marcelei, Sonica pentru cei dragi şi apropiaţi, se simte în rândurile dedicate: „Tuturor celor care m-au inspirat prin lumina şi bunătatea lor în această călătorie: familiei, prietenilor, Sanda şi Dan, mulţumiri pentru sprijinul acordat”. Frumos ilustrată, prin poetice peisaje alb-negru, aşa cum este peisajul hibernal ce premerge poemul „adolescenţa”: „marea de nea,/ fugise, pusă la cale,/ de vântul de stea,/ stea, cu părul de nea,/ nea, cu fulgii de floare./ floarea în ramul învins de greutatea lor se pleacă/ în părul, negru aprins, flori biruitoare, încarcă/ fruntea plăpândă şi rece/ de fiori se pleacă,- plânge, pentru neaua de stea,- stea, cu părul de nea/ nea, cu fulgii de floare.” Inedită mi se pare şi prezentarea în pagină tipărită a poemelor, unele de mică întindere, dar profunde precum: „tablou”, „întrebări”, „viaţă”, „credinţă”, „prietenie”, „suflet”, „amintiri”, „căutări”, „duioşie”, „iubire”, „întrebări”, „îndoială”, „inocenţă”, „nostalgie”, „rugă”, „dor”, „nădejde”, „divinitate”. Mai toate extrem de plăcute şi care merg la sufletul omului. Memorabile sunt şi poemele din „ciclul mărului”, aproape toate fără titlu dar cu mesaje intime şi spirituale. Ca o noutate, poemele ce poartă un titlu îl au scris la urmă şi, neapărat, între paranteze. Culmea-i că, dintre toate ciclurile volumului de poezie „De vorbă cu sufletul meu” apoteotic este ciclul final al cărţii: „scrisori către Tatăl meu” dedicat, scrie autoarea „duhovnicului meu”. Cum toate poemele nu au titlu, iar Tatăl meu poate fi şi Tatăl ceresc, dar şi tatăl biologic, recunosc, ambele posibilităţi îi arată, fără doar şi poate, gingăşia sufletului cu care Marcela Huda stă de vorbă. Sigur, mie mi se pare că-l regăsesc, în toate, şi pe tatăl biologic al poetei. De la care eu am învăţat să scriu înainte de a merge în clasa întâi, fără să fi împlinit şase ani, cu care eu corespondam, prin poştă, scriind numai cu majuscule, şi de la care am învăţat jocul de şah. Inclusiv şahul vieţii. Îl revăd pe nana Nicu Predoşanu aşa cum mi-l aduc aminte, fost maistru electrician şi Şef al Sectorului IX Transporturi al Exploatării Miniere Lupeni, şi-mi place să cred că fiinţează printre rândurile poemelor din această bijuterie de carte. Şi, totuşi, în versurile următoare i se adresează Tatălui ceresc astfel. „Tu,/ care eşti dintotdeauna/ în sufletul meu/ îmi arăţi calea,/ mă rog Ţie,/ fă-mă vasul Tău,/ umple-mi sufletul/ ca să te pot slăvi,/ Doamne, darurile toate, să le dau/ celor ce trăiesc cu mine/ în timpul pe care/ am ajuns a-l cunoaşte/ prin mila Ta.” Carte frumoasă, cinste cui te-a scris se spunea de cineva înaintea mea. Cu pioşenie şi umilinţă, repet cele spuse de altul. Prea i se potrivesc cuvintele poetei Marcela Huda.
Ion Predoşanu
