Ei, da, sigur că or mai fi şi în Gorj câţiva “scriitoraşi” lipsiţi de bun simţ, care să strâmbe din nas. Ei, da, sigur că destui indivizi i-ar putea reproşa lui Ion C. Gociu că e prea tradiţional în stilu-i de narator uşor… desuet.Ei, şi? Ceea ce rămâne e povestea, numai povestirea ca atare, cu personajele sale memorabile. Căci nu ştiu ce teoretician al romanului a afirmat că, dacă personaj nu e, roman nu e. Ah, da, chiar magistrului Nicolae Manolescu îi aparţine afirmaţia de altfel întrutotul firească (vezi “Arca lui Noe” – n.m., I.P.B.). Cel mai recent “roman” al lui Ion C. Gociu se înscrie într-o paradigmă cu Radu Tudoran, Jean Bart, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Eugen Barbu ş.a. dacă e să ţinem cont de tematică şi de “ideologia” aferentă.
O fi, n-o fi, Brăila oraşul speranţelor, dar Măria Gugioanii e o femeie teribilă. Cartea ca atare am devorat-o în vreo 40 de minute. Fiind scrisă relaxat, când te prinde rematic n-o mai laşi din mână. Limbajul popular îi menţine acel farmec de dulce răsfăţ între real şi fabulos.
Cuvinte de jargon local asigură receptării şi un aer uşor… ezoteric: buciniş, Mucenici, toporâşte, mintean, basardă, calaican, broboadă, taman, treanţă ş.a.
Tehnica propriu-zisă rezidă în insistenţa pe detalii, pe anumite componente ritualice, pe aspecte etnografice, etnologice, etnosofice. Romanul emană un soi de filozofie de viaţă imanent. Se comportă simultan mimetic şi diegetic.
Este gândit la persoana întâi, dar scris la persoana a treia, în manieră… dorică. Aşa că e la îndemâna tuturor să-l parcurgă la fel de rapid ca mine, supus critic de serviciu / de identificare (Mircea Petean pe coperta a patra a unei cărţi de critică a Antoniei Bodea).
Ceremonialul povestirii, acesta este “secretul”, „mecanismul” celei de-a şaptea cărţi a lui Ion C. Gociu, care are o adresabilitate directă, o specificitate care rezultă din ştiinţa gramaticii textuale-narative. Să recurg totuşi – spre a nu fi bănuit de comentariu pedeasupra – la citat: “Se urcă în tindă şi, când se întoarse cu faţa să vadă cum arde focul, se cutremură. Ochii înlăcrimaţi de plâns îi înceţoşaseră vederea şi fantomatic observă înşiraţi pe scaune, stând la taifas, pe cei pomeniţi. Dintre toţi, numai taică-su se uită spre ea. Avea mustaţa răsucită şi privirea blând…” Arta de-a schiţa asemenea microportrete îi funcţionează lui Ion C. Gociu punctual: “Când mă suii în tindă şi mă uitai spre tata cu luleaua într-o mână, le grăia ceva, că toţi îl ascultau smeriţi. El, cu privirea-i blândă, se uita spre mine”. Iată, mamă şi fiică au aceleaşi „viziuni fantasmatice”, hamletiene, iar cartea e plină cu asemenea momente de „oprire a clipei în loc” spre a fi decriptată şi semantizată hologramatic.Până la urmă nimeni dintre scriitorii contemporani care pot fi admişi că se iau în serios nu pot ocoli stiluri idiomice precum cele ale lui Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ion Creangă, Nicolae Al Lupului, Sabin Velican, Lazăr Popescu, Ion Pecie, Miron Dobroiu, Dumitru Augustin Doman, Jean Băileşteanu, emilian Marcu, Aurel Antonie, Antonie Dijmărescu, Vasile Băran, Ion Bodunescu ş.a. Oamenii răsar ca furnicile din te miri ce direcţie, în “romanul” intitulat “Măria Gugioanii”: Constantin Gugea, Ciufanu, Pătru, Constandin, copilul Costică ş.a. Şi fiecare îşi are propria biografie, constelată în jurul eroinei principale.
Dacă eşti un modest lector, ci nu un relector abilitat ca mine, cu ingenuitatea pervertită de cultură şi de intertextualităţi (in)voluntare, te laşi furat de relatarea faptelor în spaţiotimp, una circulară şi totodată în cercuri concentrice dispuse ba centripet ba centrifug, moral ori erotic, social sau politic (vezi comportamentul poliţaiului faţă de Costică, de altfel complet nevinovat căci nu el comisese furtul banilor patronului său, întrucât îi furase Dumitru Ciufanu). În altă ordine de idei, “romanul” lui Ion C. Gociu e o “colecţie” preţioasă de nuvele care-şi dobândesc rotunditatea într-un întreg metabiografic, consistent, captivant, seducător, de un realism pe alocuri simptomatic, pe de alte locuri tipologic şi topo-senzitiv şi „autotelic”, dar în genere fiind o frescă atotcuprinzătoare, istorică prin excelenţă. Îmi opresc, brusc, cronica, în această etapă, întrucât povestea în sine e mult mai… elocventă, e cu mult mai emoţionantă decât bietele-mi însemnări de… duminică.
Ion Popescu-Brădiceni
