Inelul de piatră, un fenomen de excepţie în peisajul carstic gorjean

703

Aflat pe partea stângă a Cheilor Sohodolului, acest fenomen încântă privirile vizitatorilor şi în acelaşi timp stârneşte curiozitatea lor.
Locul şi forma sa par inexplicabile la prima vedere, dar dacă vom efectua o cercetare amănunţită a zonei putem remarca în apropierea sa, intrarea monumentală a unei peşteri. Este vorba despre peştera Pârlazului, situată aproximativ 10 m mai jos, având o lungime de 152 m şi care se presupune că în trecut făcea legătura cu peştera Gruiului, aflată în cealaltă parte a masivului calcaros, respectiv pe valea Deleşului.
Inelul de Piatră se află la o altitudine absolută de 560 m, ridicându-se la 190 m faţă de nivelul şoselei din chei. Pe plan naţional acest fenomen poate rivaliza doar cu Podul Natural de la Ponoare, denumit şi Podul Uriaşilor, o altă arcadă naturală de calcar, dar cu lungimea de 25 m, lăţimea de 8 m şi înălţimea de 14 m. La nivel european, fenomene asemănătoare, dar cu dimensiuni impresionante, se pot întâlni în parcul naţional Rakow-Stockjan, precum şi în vecinatatea râului Gerd din Franţa. Fenomene asemănătoare la nivel naţional, dar la scară mai mică, se mai pot întâlni în zone precum Cerdacul Stanciului şi Întregalde.
Pentru a lămurii geneza acestui curios fenomen carstic este necesar să ne amintim de teoria ciclurilor de eroziune formulată încă de la începutul secolului XIX de către geograful american W.M.Davis. Conform acestei teorii suprafaţa pământului sub influenţa agenţilor modelatori (cum ar fi acţiunea apelor curgătoare) trece prin mai multe stadii de evoluţie, în urma cărora relieful ajunge la forma iniţială. Astfel, pe o suprafaţă netedă ieşită de sub apele oceanului, agenţii modelatori îşi încep acţiunea, determinând în prima fază un relief viguros care în timp este erodat până ce ajunge la stadiul de peneplenă (aplatizare). O nouă ridicare în bloc a regiunii datorată factorilor telurici, va determina începerea unui nou ciclu de eroziune ce va trece şi el prin cele trei faze.
Aplicaţiile teoriei lui Davis, au fost preluate în Europa, în primul rând, de membrii şcolii franceze de geografie. Şi aici au existat câteva dispute legate de cauzele ce produc diferenţierea ciclurilor de eroziune. Dar, dacă este să dăm crezare teoriei geografului american, Inelul de Piatră a reprezentat în trecut vechiul curs al râului Sohodol ce trecea prin el şi prin peştera Pîrlazului, apoi pe o cale subterană, ieşind la suprafaţă pe valea Deleşului prin peştera Gruiului, continuându-şi cursul până la vărsarea în Jiu.
Această ipoteză poate apărea ca fantezistă, dar o serie de cercetări şi observaţii efectuate pe teren stau în sprijinul ei. Una dintre acestea ar fi legată de Peştera Pîrlazului care este descendentă (- 19 m), între Inel şi gura peşterii existând altă diferenţă de nivel de 10-12m, iar dacă luăm harta zonei şi o studiem cu atenţie putem observa că Inelul, peştera Pîrlazului şi peştera Gruiului din valea Deleşului sunt pe aceeaşi axă, punctul cel mai înalt fiind reprezentat de Inel, iar cel mai coborât de peştera Gruiului. Dacă vom efectua o incursiune în peştera Pîrlazului putem constata că partea sa finală puternic descendentă este colmatată prin prăbuşiri de stânci, ceea ce poate însemna că prăbuşirea tavanului şi colmatarea s-au făcut odată cu prăbuşirea tunelului ce în trecut făcea legătura dintre inel şi gura peşterii. În plus, cu ocazia explorărilor într-una din galerii s-au găsit formaţiuni carstice, care la prima vedere erau improprii acelui loc. Este vorba despre macrocristale de calcit denumite şi „colţi de câine”. Specific pentru aceste formaţiuni este faptul că nu se formează şi nu se dezvoltă decât în apă, de aceea se mai numesc şi formaţiuni carstice de bazin.
Prezenţa lor în acel loc confirmă teoria lui Davis cum că în urmă cu multe milioane de ani râul Sohodol, înainte de a începe să-şi taie un culoar prin calcarele Văii Sohodolului a curs pe un traseu ce includea Inelul de Piatră, peştera Pîrlazului, o galerie subterană, ieşind în final la lumină prin gura peşterii Gruiului din valea Deleşului. Această ieşire este astăzi însă colmatată prin surpare, dar orientarea sa se poate deduce studiindu-se vechile hărţi ale zonei, precum şi direcţia de curgere a pârâului Deleş. Iată cum prin explorarea şi studierea cu atenţie a perimetrului carstic Cheile Sohodolului – Valea Deleşului, în lumina teoriilor referitoare la evoluţia reliefului emise în urmă cu aproape 200 ani, poate fi descifrat un fenomen carstic de o frumuseţe aparte, o adevărată emblemă a Văii Sohodolului, ce va mai dăinui în acel loc timp îndelungat spre încântarea multor generaţii de iubitori ai naturii.
Mugurel PETRESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here