În România secolului XXI se înregistrează un apetit, aproape patologic, pentru incultură, din cauza derapajului mass-mediei spre sordid, spre pornografie şi spre prost gust. Din păcate, sunt imitate numai scursurile, urdorile occidentale, lucrul cel mai facil, aflat la îndemâna analfabeţilor cu merţane şi beamveuri, cu ghiuluri pe toate degetele, cu cruci şi lanţuri de neam prost agăţate pe cefele groase. Modelele de urmat, care au inundat canalele tv şi paginile ziarelor de scandal, sunt hoţii îmbogăţiţi de pe urma agresiunii concentrate asupra banului public şi fetele cu ţurloaiele dezvelite şi implanturi la toate părţile moi ale corpului. Artiştii nu au de ales, trebuie să se compromită în tot felul de şuşanele, să accepte roluri degradante pentru a supravieţui. Romulus Vulpescu, unul dintre cei mai valoroşi cărturari ai neamului sau cântăreţul Gică Petrescu au trăit şi au murit la limita sărăciei.
După marea altercaţie din decembrie 1989, a reapărut pe plaiurile mioritice un specimen aparte, mitocanul politic. Pentru adjectivul mitocan, preluat stâlcit din limba franceză (francezii foloseau expresia demi-coton, adică jumătate bumbac, pentru a-l desemna pe cel care se îmbracă sărăcăcios, de unde a intrat în lexicul nostru sub forma iniţială mi coton, iar apoi mitocan) românii au numeroase sinonime dintre care amintim: bădăran, mahalagiu, mocofan, mârlan, mojic, ţopârlan, mogâldan, ghiorlan sau mogâldău. Indiferent de apelativul folosit pentru desemnarea ipochimenului, comportamentul lui este standard: râde ca proasta-n târg, râmă cu o plăcere scatologică prin biografiile adversarilor politici, are impresia că flatulenţele emanate din creierul capului său sunt adevărate axiome, îşi tratează adversarii cu un dispreţ suveran de neam prost şi, mai presus de toate, are un comportament porcin, adică se spurcă în troaca din care tocmai a mâncat. De obicei, mitocanul politic izbuteşte să-şi facă adepţi, îi dă subiecte de comentat mahalagiului, îl îmbrobodeşte pe mocofan, râde porcos cu mârlanul, chefuieşte cu mojicul, se împrieteneşte cu ţopârlanul şi cu bulangiul, iar mogâldanii, ghiorlanii şi mogâldăii îl preţuiesc cu sinceră admiraţie.
Mitocanul politic se simte cel mai bine când are acces la mass-media, atunci se comportă ca un adevărat râtan, desprins parcă din paginile lui Orwell. Râmătorul rozător, cu aere de lider politic, este înzestrat cu un optimism spiritual bolnăvicios, care-i dă o poftă imensă de a se bălăcări în mocirla existenţei, are aerul tâmp al unui cretin nevinovat şi un zâmbet de castor îndestulat. Nu există un dobitoc situat mai deasupra binelui şi a rău¬lui, mai conştient de dreptul său care ia sfârşit acolo unde i se opresc puterile, mai stăruitor şi mai individualist decât acest infatigabil rozător politic.
Pe cât este de tăcut şi de blajin mitocanul, când înfulecă bucatele de la mesele cu pomeni, unde grohăie liniştit, pe atât de asurzitor îşi clamează revolta când cineva i se atinge de troaca lui. Atunci, ţipătul său răsună lugubru, când ca un croncănit de corb, când ca urletul unei hiene, alungate de lângă un stârv în putrefacţie. El cunoaşte toate fărădelegile, toate învârtelile şi toate făţărniciile din ogradă şi ştie că nimeni nu se poate considera mai râmător şi mai scatofag decât el. Când i se dă un bobârnac peste rât, rozătorul varsă, cu un patos exasperant şi cu îndemânarea formidabilă a unui vidanjor, toate fecalele din hârdău în capul adversarilor politici, crezând, în mintea lui bolnavă, că declanşează adevărate cataclisme cosmice. Mitocanul politic mizează pe laşitatea semenilor, pe bunul simţ al celor care nu-şi pun mintea cu handicapaţii mintal şi, uneori, pe o complicitate vinovată a celor ce se bucură de moartea caprei vecinului.
Pe cât este de burduhănos şi de buhăit, cu apucături sodomiste, lipsit de bărbăţie şi de lipici la dame, dihorul mitocan este pe atât de şiret, gata să se strecoare în sufletul naivilor, ca linia tremurată a unui mers de şarpe sub frunze. Scârnava creatură se dă mare patriot, vede peste tot comploate (sic) şi organizaţii oculte, gata să sară la gâţii Românicii şi să o sugrume. Când i se flutură, însă, prin faţa incisivilor, câţiva creiţari, uită de toate şi este în stare să o vândă şi pe mumă-sa pentru un pumn de arginţi. În nemernicia lui, mitocanul politic are impresia că nimeni nu-l poate închide într-o cocină întunecoasă, căci glasul său, puternic ca un denunţ la securitate, se aude de oriunde, aşa cum glasul Sfântului Ion se auzea din fundul puţului în care-l aruncase Irod.
Aceasta este licheaua politică de care ne împiedicăm la tot pasul şi care reprezintă adevăratul pericol public pentru orice societate civilizată, încât măturoiul apare ca singura soluţie salvatoare, altfel va transforma societatea românească într-o hazna imensă.
Profesor pensionar Teodor Voicu
