Mai rar se-ntâmplă ca un ministru al Culturii României – precum actorul, scriitorul şi senatorul Mircea Diaconu – să nu aştepte prea multă vreme de preluarea portofoliului şi să vină la Gorj. Spre a se închina la monumentele de artă create de Brâncuşi. Şi nu s-a oprit aici, dar a dat o fuguţă şi la Hobiţa, în satul natal al Titanului creator al sculpturii moderne a Lumii.
Mai prozaici, trebuie să recunoaştem că o mică vină poartă şi organizatorii Zilelor Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu Jiu, ce-l invitaseră şi pentru a-i înmâna un premiu. Binemeritat, altfel. Cu un firesc, parcă specific marilor caractere şi oamenilor, cu O mare, plini de bun simţ, Mircea Diaconu a revăzut/admirat operele brâncuşiene cu care a dăruit sculptorul urbea de pe Jii. Şi nu le-a revăzut şi admirat ca un oarecare muritor. S-a interesat de starea lor, promiţând că va sprijini demersurile ce vor fi de lungă durată, în timp, pentru ca acestea să facă parte, peste ani, din Patrimoniul UNESCO. Apoi, fără fast şi fără alai, a purces şi la Hobiţa. Unde fu primit de stră-stră urmaşii Marelui Brâncuşi. A stat de vorbă cu fiecare, a vizitat şi casele lor. Din nefericire, sfătuit nu prea corect, a rămas cu impresia că alta ar fi casa părintească, aceea în care-ar fi fost născut şi în curtea căreia ar fi copilărit tânărul Costăin. Interese oculte – de care nu-i străin sculptorul bucureştean Florin Codre, român cu cetăţenie franceză – au lansat ideea că actuala Casă Memorială „C. Brâncuşi” din Hobiţa nu-şi merită locul în memoria sentimentală a istoriei culturii. Româneşti şi universale. Nu zic nici eu că asta ar fi casa cea adevărată. Dar, spre deosebire de aceia care au preluat inepţia cu pricina, fie din neştiinţă ori că ar fi pus botul la ceva, eu sunt din partea locului. Iar printr-o soră a tatălui meu, Maria Brâncuşi, căsătorită cu un nepot de frate, Grigore, cunosc adevărul. Casa părintească a ars din temelii. Brâncuşiologul Ion Mocioi, poate cel mai autorizat în materie, a găsit o alta asemănătoare. Construită tot de tatăl lui Costăin Brâncuşi, ca dulgher. Iar proprietarului acesteia, Calistrat Blendea-Calistroi, i s-a oferit de către statul român o alta de cărămidă, tot cu acelaşi număr de camere şi acoperită cu ţiglă. Ministrul Mircea Diaconu i-a ascultat pe toţi şi a constatat, apoi, neglijenţa cu care autorităţile locale şi chiar judeţene nu fac nimic. Pentru întreţinerea într-o stare mai bună a Casei Memoriale „C. Brâncuşi”. Le-a promis neamurilor sculptorului că ministerul Culturii nu va rămâne surd la doleanţele lor. Starea acestei case memoriale nefiind cu nimic mai bună decât ale altor case memoriale din ţară. Convins că numai în ţărâna ţării sale pe care a iubit-o atâta îşi vor găsi, cândva, locul meritat rămăşiţele pământeşti ale lui Brâncuşi, ministrul Mircea Diaconu s-a întreţinut şi cu poetul Laurian Stănchescu, cel gorjean din Drăguţeşti şi poet visătoriu, care-a pornit un demers pentru repatrierea, deloc facilă, a rămăşiţelor pământeşti din Cimitirul parizian Montparnasse. Sunt nişte paşi de imens bun simţ, pe care ministrul Culturii, Mircea Diaconu, bărbat cu soţie gorjeancă – actriţa şi regizoarea Diana Lupescu – i-a făcut. Închinându-se la Brâncuşi. Ca unui Sfânt din Montparnasse ce va fi reînhumat, cândva, la Hobiţa. Vatra geniului, cum îi spunea poetul şi jurnalistul nepereche Ilie Purcaru. Şi el gorjean, cu mamă din Târgu Cărbuneşti.
Ion Predoşanu
