Iar de acum, fapta sa epocală devenea pentru următoarele generații simbolul conștiinței unității de neam, spre îndeplinirea peste veacuri a Marii Uniri de la 1918, ceea ce ne permite să marcăm alte etape din lupta națiunii române pentru emanciparea și unitatea sa națională. Avea s-o facă prin pace, cultură și credință Constantin Brâncoveanu, iar dacă nu a reușit să potolească furia dușmană, la sfârșit de sec. XVII și început de sec. XVIII, el nu a vrut să renunțe niciun moment la iubirea și credința strămoșească, reamintind din martiriul tragismului familiei sale cuvintele sale: ”…mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ți renege credința strămoșească”, sau, adresându-se către fii săi, în acele momente tragice ale morții sub sabia turcească, le spunea: “…Fiii mei, stați tari, bărbătește, dragii mei și nu băgați în seamă moartea…”. Și câte mărturii nu ar mai fi de spus, drept consecință ale acelor vremuri, să ne oprim și la spiritul iluminist, social- național al corifeilor Școlii Ardelene ( sec.XVIII ) – Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petre Maior, Ion Budai Deleanu, ș. a, care, reîntorși de la studiile urmate la marile universități europene, aveau să redescopere latinitatea poporului român și continuitatea existenței românilor la Nord de Dunăre și să militeze în Transilvania, dar nu numai, pentru dezvoltarea culturii și conștiinței naționale și bineînțeles pentru drepturile legitime ale națiunii române. Ceea ce avem să găsim și în Supplex Libellus Valachorum (1791), conceput de Inocențiu Micu Klain, document fundamental care a stat la baza luptei pentru emancipare națională și socială a românilor transilvăneni. Și găsim în programul revendicărilor revoluționarilor de la 1848, deci chiar înainte de Unirea Principatelor Române, multiple referiri și evident acțiuni legate direct de lupta tuturor românilor pentru unitatea lor națională, pentru că pe Câmpia Libertății de la Blaj (3-5 mai 1848), din pieptul celor peste 40.000 de participanți să se strige: ,,Noi vrem să ne unim cu țara”. De altfel, era vorba și de o altă pleiadă de mari cărturari și patrioți români care, preluând ideile și liniile directoare ale primei generații a Școlii Ardelene, au continuat cu mai multă energie și determinare lupta pentru emancipare a românilor din Transilvania, reamintind aici, între alții pe: Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Andrei Mureșanu, Al. Papiu Ilarian și August Treboniu Laurian. După cum, Avram Iancu-crăișorul munților, ridicat din sânul țărănimii din Munții Apuseni, a fost preocupat continuu de soarta poporului său, luptând până la epuizare pentru apărarea drepturilor lor și a românismului în Ardeal, chiar mai mult decât atât, de vreme ce prin testamentul lui politic își exprimă întregul crez și ideal al vieții și luptei sale de martir, adică: “ Ultima mea voință este să-mi văd națiunea fericită… voiesc dară și dispun ca după moartea mea toată averea mea…să treacă în folosul națiunii…”. Apoi, vremuri tulburi trăiau și românii de peste munți, determinând un alt erou al neamului să se ridice la luptă pentru libertatea țării și locuitorilor săi. Este vorba de “Domnul Tudor” care, lansând chemarea către popor la Padeș, prin proclamația din 23 ianuarie 1821, și-a ridicat pandurii și plăieșii la luptă, în ideea ,,ca țara să fie mai bine rânduită pentru binele și folosul norodului: “…Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să-i pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine”…” ca balaurii care ne înghit de vii…, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi, până când să le fim robi? “ Era vorba până la urmă, și în cazul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, tot de o continuitate în timp a luptei poporului nostru emanciparea și libertatea ființei sale sociale și naționale, ori cum spunea Mihail Kogălniceanu despre marile mișcări revoluționare ale timpului, că: … Ne-am deșteptat duhul național ce era adormit cu totul”.
Căci din credința și hotărârea neamului românesc avea să se înfăptuiască, la 24 ian. 1859, Unirea Principatelor, intuindu-se de acum și speranța înfăptuirii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, când prin faptele eroice de veacuri ale înaintașilor noștri, toate provinciile istorice românești se uneau, desăvârșindu-se făurirea statului național unitar român. Iar la acest proces unificator, putem să nu-l amintim pe domnitorul Alex. I. Cuza, român neaoș, cu inima și răsputerile lui de bine la poporul său, cârmuind cum se cuvine țara, pentru că actul istoric de la 1859, cu tot șirul de reforme care au urmat, să contribuie la consolidarea Unirii, dar mai ales la dezvoltarea statului național român modern? Erau pentru vremea aceea reforme fundamentale și care prevesteau intensificarea luptei poporului nostru pentru dobândirea independenței, după cum întăreau și nădejdea românilor transilvăneni de a scăpa de stăpânirea străină și a se uni cu țara, într-o singură Românie. Și într-adevar, în contextul unei situații internaționale date, s-a ivit și momentul obținerii independenței de stat, în 1877, dar nu oricum, ci plătită cu sânge de ostașii români in redutele de la Grivița, Smârdan și Plevna, împotriva armatelor otomane, împlinindu-se astfel, inclusiv în urma legiferării victoriei și legitimității drepturilor noastre prin tratate istorice externe, idealurile de libertate și neatârnare a poporului român. Și pentru că vorbim și aici despre eroi, să-i amintim cu deplină cinstire și recunoștință, între alții, pe: generalul Alex. Cernat, col. Mihail Cerchez, maiorul George Șontu, căpitanul Valter Mărăcineanu, sergentul Constantin Țurcanu, soldatul Gheorghe Donici, șamd.
În același timp, în Transilvania lua amploare și lupta românilor pentru emancipare și unitate națională, condusă în principal de elitele intelectuale, care desfășurau ample acțiuni social-politice și culturale, pregătindu-se astfel făurirea Marii Uniri de la 1918. Și să amintim aici de Memorandumul de la 1892 care a impulsionat și a dat o altă perspectivă mișcării petiționale pentru unitatea națională și, în primul rând, respectarea drepturilor românilor la autodeterminare prin consultare populară, chiar cu referiri la Unirea cea mare. Iar printre cei care au dat glas voinței românilor ardeleni să-i amintim, între alții, pe: Vasile Goldiș, Vasile Lucaciu, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Alex. Vaida Voevod, ș.a. De altfel, în special prin legături și activități științifice și culturale, reprezentanții unioniști din Transilvania, aveau tot sprijinul elitelor intelectuale și nu numai din celelalte provincii românești, declanșând în deplină solidaritate și împreună marea mișcare națională pentru reîntregirea neamului românesc. Practic, era momentul de vârf al conștiinței naționale a poporului român, iar războiul din anii 1916-1918 avea să scoată încă odată în evidență eroismul înaintașilor noștri pentru apărarea și salvarea ființei, independenței și unității statului român. Jertfele au fost enorme, căzând în marile bătălii zeci de mii de români, în special soldați și din generația tânără. Dar sub deviza că: ”Pe-ai-cea nu se trece!”, apărătorii neamului au stăvilit până la urmă armatele vrăjmașe, germane și austro-ungare, în luptele extrem de grele de la Sibiu, Brașov, Valea Jiului, Cluj, Ciuc, Predeal, Ghimeș, Oituz, Mărăști, Mărășești, șamd. A căzut la datorie, în încleștările sângeroase cu armatele germane și Ecaterina Teodoroiu – “eroina de la Jiu”, cea care întruchipa suferințele, dar și idealurile de libertate ale poporului român, patriotismul și dorința fierbinte pentru apărarea ființei și unității noastre naționale. În plus, dintre miile de eroi căzuți la datorie pentru apărarea patriei să mai memorăm, în cinstire și onor, măcar pe câțiva dintre ei: pe generalii Eremia Grigorescu și Ion Dragalina, pe colonelul Rosetti, capitanii Grigore Ignat și Nic.Vulovici, pe sergentul Cons. Mușat, soldații Ion Grămadă, Nicolae Stoeru și Nicolae Dulcu, copila-voluntar Măriuca Zaharia, etc. Din faptele lor glorioase aveau să se inspire și bate în continuare, pentru libertatea și unitatea României, camarazii lor de arme, luptând vitejește cu deviza: ” Erou, de mii de ori erou/ Acela ce se bate/ Și moare pentru brazda lui/ Și pentru libertate”! Or, trecând în revistă, fie și atât de sumar, evoluțiile istorice care într-un final legitim și fericit au condus la înfăptuirea Marii Uniri și la desăvârșirea statului național unitar român, ne ducem mereu cu gândul la cele două milenii de lupte și mari sacrificii ale iluștrilor noștri înaintași, de la Burebista și până la marele act de reîntregire statală de la 1918, apărându-și pământul sfânt al patriei comune.
Așadar, deasupra României “dodoloațe”, pluteau de acum gândurile și speranța unor vremuri cu împliniri și un destin mai bun, în special legate de independența, demnitatea și unitatea națională. Iar generațiile de astăzi și cele ce vor urma au datoria patriotică și morală să păstreze sub jurământ libertatea, unitatea și integritatea teritorială a țării, adică tot ceea ce și-au dorit înaintașii noștri de-a lungul veacurilor. În același timp, nu se poate trece cu vederea degringolada care macină astăzi România, din păcate ura și vrajba dintre români fiind alimentate chiar de la vârfurile de putere ale statului, contaminate de interese politice obscure și în același timp, făcându-se sluj pe la Înalta Poartă, servesc interesele la fel de murdare ale străinilor, în detrimentul drepturilor și libertăților fundamentale ale românilor. Iar în această privință, ar fi bine să-i determinăm pe indivizii din politichia românească să privească în față măcar panoplia marilor personalități ale neamului, așa cum mai spunea, de la Burebista și Decebal încoace, pe toți înaintașii noștri, pe oamenii și faptele lor – ziditorii care, cu mari sacrificii și jertfe de sânge de-a-lungul veacurilor, au clădit România Mare, libertatea și neatârnarea neamului românesc. Și îmi permit să vin în întâmpinare doar cu un singur exemplu, dar extrem de negativ pentru pacea și liniștea noastră ca popor în interior, dar și în afara țării. Adică, primul factor politic, care ar trebui să fie, prin mandatul dat de către națiune, garantul armoniei și unității românilor, al suveranității și demnității naționale, președintele României, este herr Klaus W. Iohannis. Din păcate, acesta a dovedit, pe întreaga perioadă a mandatului de șef al statului, a fi mai degrabă un personaj grobian, încărcat de ură și poftă de răzbunare împotriva adversarilor politici, asociindu-și cozile de topor și grupările de protestatari violenți, care nu fac altceva decât să perturbe ordinea publică, pacea și liniștea socială în țară. De unde și fireasca noastră întrebare și anume: cât de naivi am putut să fim când am ales în fruntea țării un astfel de personaj orgolios și cârcotelnic, leneș, dar ahtiat după putere, un antiromân prin comportament și fapte, batjocorind trecutul și istoria țării, sângele eroilor neamului căzuți la datorie pentru apărarea gliei strămoșești? În schimb, “imperatorul“ Klaus, dependent al unor interese străine oculte, puse la cale în marile cancelarii occidentale, nu are nici o străbatere și cu atât mai mult vreun interes în a găsi soluții și a coagula unitatea tuturor factorilor de putere legitimi din țară, care să garanteze identitatea, suveranitatea și unitatea națională a României. Răspunsul nu poate să fie decât unul limpede pentru orice minte lucidă și cinstită, de unde este foarte important a ne regăsi ca popor rațiunea, voința, nădejdea și calea potrivită de a ieși din impas. Dar cât mai repede posibil, înainte de a nu ne prăbuși definitiv în fundul prăpastiei neputinței noastre și nevredniciei celor care de atâta amar de vreme își bat joc de țară, de prezentul și viitorul ei.
Prof. VASILE IROD
