Ne-a hărăzit Dumnezeu cu o țară frumoasă și bogată, unde din vremuri imemoriale ne-am găsit obârșia și statornicia ca popor în spațiul acesta, carpato-danubiano-pontic. Dar din păcate, așezați și în calea marilor invazii și imperii străine, a trebuit să veghem în permanență și să ne apărăm cu strășnicie, încă de la începuturile existenței noastre și până astăzi, hotarele, ființa și libertatea neamului. Bunăoară, Dromihete, rege al daco-geților, bun rânduitor de țară și după ce a învins în două rânduri armatele regelui Lisimah (pe la 300 i.Hr.), care declanșase expediții pentru cucerirea țării geților, a avut înțelepciunea de a potoli trufia renumitului rege, cruțându-i viața în urma ultimei bătălii, dar îl va rușina cu o amară mustrare în urma ospățului cu bucate alese, replicându-i cu întrebarea: “…dacă aveți acasă la voi bogăție și blide de aur, ce căutați la noi”? Și astfel, spun istoricii vremii, cum Lisimah s-a rușinat și a făcut pace cu Dromihete, cerându-i fiica în căsătorie.
Continuăm pe firul istoriei străbunilor și avem imaginea neînfricatului Decebal, adică eroul geto-dac care i-a înfruntat pe români în mari și cumplite bătălii și nu o singură dată biruitor, zdrobind între altele armata generalului Fuscus, ceea ce l-a determinat pe împăratul Domițian, în disperare de cauză, să rostească: ” Fuscus, Fuscus, unde-mi sunt legiunile”?…” și unde ești tu, Fuscus, care te credeai nebiruit ”? Apoi, nu s-a speriat Decebal – strămoșul eroilor noștri nici atunci când vestitul împărat Traian a angajat o armată de peste 150.000 de soldați pentru cucerirea Daciei. Iar dacă în cele din urmă a fost înfrânt, el și vitejii săi oșteni au luptat până la ultima picătură de sânge, apărându-și țarina și neamul, iar când și-a dat seama că toate nădejdile sale s-au epuizat, fiind trădat și de către o parte dintre tarabostes, atunci și-a tras pumnalul încovoiat de la brâu, punându-și capăt zilelor (vezi războaiele daco-romane -sec. I-II d.Hr.) A murit cu demnitatea conducătorului care a luptat cu spirit de jertfă pentru libertatea poporului său, faptele sale eroice, inspirându-l pe George Coșbuc, care “l-a pus” pe Decebal să se adreseze astfel poporului său: ”….C-o moarte tot suntem datori / Totuna e dac-ai murit / Flăcău ori moș îngârbovit / Dar nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănțuit”! Și vremurile trec, dușmanii ne dau târcoale, râvnind la teritoriile și bogățiile noastre, iar Basarab I a fost nevoit să-i înfrunte și el, pe când se pregătea să-și consolideze statul și independența Țării Românești. I-a înfrânt pe tătarii care bântuiau după prăzi și bogății prin Europa, atrăgându-și simpatia Papei și care-l poftea să-i fie prieten, dar mai ales a fost nevoit să-și apere țara în fața trufașului rege al Ungariei Carol Robert de Anjou, care se lăuda că-l “va scoate de barbă din ascunzișurile sale pe voievodul de la Argeș”. Și atunci, la Posada, în apropierea cetății de scaun domnesc, Basarab I – întemeietorul de țară, a obținut, în grele bătălii cu dușmanii, lăcomiți la ținuturile, truda și agoniseala românilor, o răsunătoare victorie, în urma căreia, așa cum reiese și din imaginile Cronicii pictate de la Viena, că însuși regele maghiar, văzându-și oastea decimată, a fost nevoit să fugă, abia găsindu-și salvarea prin grija unor sfetnici de ai săi, altfel ar fi căzut prizioner, în mâna bravilor oșteni ai domnitorului Basarab. Era de altfel momentul care consfințea și independența Țării Românești – năzuința dintotdeauna a înțeleptului și curajosului domn pământean.
Asemănător stăteau lucrurile și în Moldova, unde voievodul Bogdan, din ținuturile Maramureșului, războindu-se cu stăpânirea maghiară, săvârșea un alt stat medieval românesc independent la răsărit de Carpați, moment și eveniment datat printr-un hrisov de cancelarie domnească, de la 1359. Dar perioada următoarelor secole, avea să însemne, dincolo de existența statelor românești, de centralizare, dezvoltare și continuă viețuire ale poporului nostru în această parte de lume și o afirmare a unei pleiade de domnitori și voievozi, care au trebuit să facă față expansiunilor străine, în principal Imperiului Otoman. Au existat adesea momente de criză și maximă tensiune, numai că dragostea lor nestinsă pentru țară, curajul nemărginit, măiestria și înțelepciunea, laolaltă dovedite în marile confruntări cu invadatorii, alternând mijloacele politico-diplomatice cu rezistențele armate, au făcut ca Țările Române să reziste și să-și păstreze identitatea statală și de neam, cultură și tradiție, inclusiv recunoașterea lor pe plan european. A fost Mircea, sub ocârmuirea căruia Țara Românească (1386-1418) se înfățișa ca o țară bine gospodărită, mare și bogată. Dar cum sultanul Baiazid, răscolit de trufie și de dorința de cucerire a teritoriilor de la nord de Dunăre, se năpustește cu puternica lui armată asupra Țării Românești, iar domnitorul muntean este nevoit să ridice și el oștire, angajându-se într-o bătălie pe viață și pe moarte cu ghiaurii. S-a vărsat mult sânge, de o parte și de alta, “la Rovine în câmpii “( octombrie 1394 ), unde până la urmă Mircea obține o victorire răsunătoare, obligându-l astfel pe Baiazid să renunțe la politica sa, de cucerire a Țării Românești. Ulterior aveau să aibă și alte confruntări militare cu turci, dar aproape de fiecare dată dibaciul nostru domnitor a știut să iese cu bine din războaie și să ajungă la pace cu Baiazid și urmașii acestuia. Și ceea ce mai trebuie remarcată este preocuparea sa pentru alianța și unirea celor trei Țări Române împotriva năvălirilor străine, asigurându-le în același timp liniștea și bunele relații economice și negustorești statornicite din vremuri trecute, pe baza conștiinței de aceeași credințe, neam și sânge de roman.
Și pentru că vorbim de unul și același popor, de o parte și de alta a munților Carpați, putem să nu-l pomenim în fața primejdiei otomane, pe Iancu de Hunedoara- voievod al Transilvaniei, de sec. XV și după cum spun cronicile vremii – “lumina lumii”, mereu în fruntea luptei duse de cele trei Țări Române pentru apărarea libertății și independenței lor? I se vor alătura ceilalți doi domnitori de același sânge și deopotrivă vestiți străjeri, în lupta și apărarea pământului strămoșesc și anume, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, laolaltă frați, aliați și prieteni, luptând eroic împotriva primejdiei otomane și altor seminții străine. Biruitori sau învinși, aceste mari personalități ale neamului românesc au strălucit prin faptele de curaj și vitejie ale domniilor lor, ba chiar au făcut scut cu admirabilele lor “oștiri de țară” în fața marelui Imperiu Otoman, ostenind serios și pentru apărarea altor popoare din falnica Europă. Iar astăzi, adevăratele borne ale vitejiei românești înseamnă pe harta țării, într-un început de renaștere și speranțe ale poporului nostru: Posada, Rovine, Sântimbru, Giurgiu, Podul Înalt, Cetatea Albă, Călugăreni, Mirăslău, șamd. Se simțeau de fapt primele razele izvoditoare ale conștiinței și unității noastre naționale, ceea ce aveau să-i inspire pe cronicarii vremii și pe marii scriitori de mai târziu în scrierile lor, aducându-le prin inspirație și talent cuvenitele laude pentru vrednicia și biruințele lor, dar mai ales au fost așezați în rândul marilor principi și cavaleri europeni. Iar dacă Iancu de Hunedoara a fost nu doar pentru țara sa, ci și pentru Europa “lumina lumii izbăvitoare de beznă”, apoi Vlad Țepeș era “un om al dreptății strașnice și al curajului neînfricat, iar Ștefan cel Mare, în celebritatea numelui său. Era “Ștefan, Domn cel Mare și Sfânt”. Dar iată că, la vremurile grele, de restriște ale sfârșitului de secol XVI, se ridică cu bărbăție și oaste împotriva vrăjmașilor din afara fruntarilor și domnitorul Mihai Viteazul, sau cum îl caracteriza N. Iorga: ,,marele și neînfricatul erou al Răsăritului” și mai spunem noi, domnitorul care a făcut cel dintâi pas spre unire a tuturor românilor. Căci, dacă ceilalți voievozi nu au avut atâta putere de a cuteza spre împlinirea marelui vis, apoi Mihai nu s-a împotrivit doar turcilor prin mari bătălii, ci a hotărât să aducă sub aceeași oblăduire cele trei țări românești, găsind și momentele cele mai prielnice constituirii primului stat unic național. S-a întâmplat în anii 1599 – 1600, când sub cârmuirea sa a reușit, cu mari eforturi și sacrificii, să unească cele trei provincii locuite de același neam, și după cum ne relatează cronicarii, avea să-i marcheze opera cu celebrele sale cuvinte ”…Io, Mihail Voievod, domn al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei…”. Va urma
Prof. VASILE IROD
