În vârful peniţei – Din avion nu se vede…

241
filisSe adunaseră, parcă, prea mulţi ani de când locatarii urbei şi nu numai ei, se întrebau: unde sunt zăpezile de altădată? Ehei, pe vremea copilăriei mele, o temporra!, iarna îşi făcea simţită prezenţa prin luna noiembrie şi devenea stăpână pe ţară, până la sfârşitul lui martie.

Acum, adicătelea de mai bine de un pol de ani, în cele trei luni dedicate anotimpului hibernal, când şi când apărea câte-o mică spârcâială de zăpadă, încât săniuţele copiilor deveniseră obiecte de stat în pod sau prin cine ştie ce ascunziş.
Dar… iată că uneori mai apare şi câte-un… dar ! Pesemne Dumnezeiesc, nicicum din partea celor care, cam tot de un pol de ani, fabrică la legi încât nu-i mai şi nu le mai înţelegi ! În iarna asta, ne-a pus , cine ne-o fi pus?, mâna-n cap. Zăpadă şi geruri cumplite, ca-n basmele lui Andersen ! Oficialitităţile, căci ele sunt cele care sunt luate, primele şi… ultimele, în coarnele furcilor caudine, nu se aud, nu se văd , iar dacă o fac se dovedesc fie depăşite, fie neputincioase. Au fost de-ajuns doar câteva valuri de ninsori zdravene şi, de fiecare dată, fie troienele, fie maidanele, fie gheaţa care a transformat oraşul într-un veritabil şi periculos patinoar, ne-au adus aminte, celor care au trăit asemenea evenimente, cam cum se proceda în atari situaţii, pe vremea împuşcaţului.
Tineretul… studios, militarii în termen, căci în acele -la fel de triste… vremuri-, ţara avea şi armată (militară, nu de trântori…), salariaţii instituţiilor în frunte cu câte-un tovarăş şef, căci, deh, puterea exemplului şi, de ce nu, exemplul…puterii, făceau ca omătul, indiferent cât de… tupeist încerca să fie sau să devie, era înfrânt de… elanul tovărăşesc!! Camioane, tractoare, remorci, căruţe, cărau neîncetat, trotuarele din faţa instituţiilor, a magazinelor, a şcolilor, erau curăţate cu simţ de răspundere, încât rareori, zăpada reuşea să-şi facă mendrele. Asta, a fost odată, dragii moşului ! Acum, când, aşa cum zicea Gr. Alexandrescu, “ veacul înaintează şi lumea se ciopleşte…”, se pare că, din ce a fost odată, s-a tot cioplit până au rămas doar aşchiile… Oraşul a fost cucerit de maidane, de patinoare, de troiene, de gropi, de capcane, de locuri extrem de periculoase, de neputinţă, de lehamite, de câini, enorm de mulţi câini, de, de… etc.
Majoritatea celor cu care stai de vorbă sau încerci un comentariu, invocă şi arată înspre primărie. Ce-i drept nu-i păcat, acolo este unul din comandamente sau dispecerate. Dar să nu aruncăm cu noroi pe cei care nu trebuie. Primăria sau primarul or fi de vină că în faţa casei, a Marketurilor (denumire…englezească!), a oricăror lăcaşuri în care, zi de zi, se desfăşoară activitate, zăpada rămâne nemişcată de nicio lopată, gheaţa la fel ca moartea, pândeşte la tot pasul ? Locuitorii pedestraşi îşi rup oasele, îşi sparg capetele, medicii au din plin de lucru, spitalele devin neîncăpătoare, şcolile îşi suspendă cursurile, toţi se-nvârt ca Grivei (nu politicianul), în jurul cozii, întreabă, cad, înjură, scuipă, dar… se pare că nimeni nu pricepe nimic. Zăpada îşi vede liniştită de misiunea ei, bălţile devin, încet dar sigur, lacuri de acumulare, cizmele sunt la mare căutare, viaţa, aşa chinuită cum e, merge înainte ca… racul.
Uneori, poate, ar fi bine să-ntrebăm: dacă tot ne lăudăm că am pătruns în Europa (atunci când au uitat ăia poarta deschisă…), de ce nu o veni Europa să ne scape de omăt ? Norocul nostru e că şi ei şi aleşii noştri, trimişi acolo, circulă cu avionul. Iar din avion nu se vede.
Geo Filiş

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here