În oglinda clipei cu Ion Sabin Cerna

628

1. La poarta înălţării
Se întâmplă, în câte-o „zonă arhetipală-locală” de literatură modernă/ contemporană, să intre în joc şi câte un poet de originară profesie, ca mine, însă pentru a-şi exercita, de voie – de nevoie, şi meseria de cronicar literar. Fenomenul glocal al creaţiei literare autohtone a emanat şi câteva voci distincte, prin culturalitate, prin reasigurarea unei spiritualităţi, în Gorj, încă fecunde!
Gorjul îşi are, desigur, poeţii săi. Printre ei, şi-a croit un destin, cumva temeinic, şi motreanul Ion Sabin Cerna, zonă unde mai activează Nicolae Dragoş şi Mircea Tutunaru. Încep însemnările-mi de lectură ex abrupto, pare-mi-se precum modelul meu în eon Eugen Negrici: „În oglinda clipei” e într-adevăr un titlu semnificativ/ semnificant. Motivul imersiunii în specular şi tema miraculării parvine de la greci şi latini, însă cel mai propriu i-a fost – ca topos – barocului. Un astfel de poet pare să fie, în expresivitatea-i cerebralizată, şi acest mereu tânăr Ion Sabin Cerna, un suflet candid şi dedat la speculaţii transfilosofice, dar şi adept al corporealităţii care încearcă nostalgia unui Eden Erotizant.
Căzut în meditaţie, auctorul unor compoziţii sepulcrale reveriază îndelung şi melancolic asemenea unor recuceriri simbolice, în numele unei dignităţi ontologicometafizice.
Religiosul este reînviat exact ca-n doctrina transmodernismului propovăduit de mine în ultimele două decenii cu onorabile rezultate şi cu oarece putere de penetraţie a unui orizont de aşteptare care îşi îndepărtează transfinit necunoscutul.
Poetul are sentimentele unei trestii gânditoare, prin ochiul nopţii i se revelează „ploaia de amintiri”. Un „fir de iarbă” îi sugerează – ca unui celebru clasic al poeziei americane – întoarcerea la pura/ eterna natură. Căutând clipa „la poarta înălţării”, poetul „absolvit de sentimentul poeziei” vede „atâta lumină”. Pentru „Cuvântul însângerat”, se roagă să devină „feciorul îmbrăcat în alb”. Cuplul evadamic, reiterat de Ion Sabin Cerna pe linia lui Ion Anton, culegând mărul „de pe ramul” din grădina lui Sapho”, în ochii căreia perechea de îndrăgostiţi aprinde flacăra poeziei, deschide „portalul luminii pentru timpul din urmă”.

2. Pe undele gândului
Astfel că Ion Sabin Cerna bravează cu o emfază de trubadur livresc, pe care i-o admit şi i-o iert. Citez: „Zi de zi eu crucea mi-o duc/…/ marea izbeşte ţărmul meu precum în stânca ce-o simt mereu”. Poetul ca „lacrima lui Iisus să cadă pe ochiul plâns şi pe buzele nerostite-n cuvânt”.
Când continuă programul… doctrinar al lui Nichifor Crainic de la „Gândirea”, poetul din Motru se comportă firesc, ortodox (deci deloc dogmatic şi fundamentalist – n.m.). Kairotic, izbuteşte/ şi izbeşte mentalul comun/ cu metafore-alegorii de recules sârguincios, dacă te respecţi în postura de „ingenuu lector”: „pe cumpăna vremii, doar, biserica a rămas mireasa lui Iisus”. De altfel poemul „Mireasa lui Iisus” e o de un „prozaism asumat” şi are – vorba lui Matei Călinescu – „o secretativitate didactică-poetică” de bun augur, într-un mediu şcolăresc din ce în ce mai… deplorant – mizer.
În „Dor de Eminescu”, poetul se revendică din geniul acestuia fără să încerce, îndoiala unui Lucian Boia, acesta de-a dreptul scandalos – ticălos. Astfel reiterează, ideatic, ideea că „vieţile noastre sub bucla timpului/ sunt parabole ce duc mesajul eternităţii,/ acolo unde cuvintele mai păstrează şi numele noastre”. „Prin fereastra timpului”, autorul de asemenea meditaţii patriotice vrea ca în continuare „candela Unirii să rămână aprinsă/ în lumina zilei de azi şi de mâine”. Dar când, deseori, meditează „pe-o undă de gând”, Ion Sabin Cerna se reculege heraclitic: „în ceasul căderii unei stele”, ascultă „cum uraganul se tânguie în păgâne cânturi”. Apoi, „luminat de aura lui Zamolxe”, se strecoară prin noapte, „ca o stea căzută pe tâmpla ninsă/…/ a timpului”. Trecerile prin timp conservă metodic gândul poetului spre nemărginire în vederea unui virtual „algoritm” ideal.
Gesturile (gestalturi) reprezintă pentru Cerna o evoluţie când continuă (când discontinuă) când elevată când ontologizată.
Iată-l descriptor inspirat al unor condiţionalităţi antropormofizate (ca la Nichita Stănescu, bunăoară – n.m.): „Dacă soarele mai poate să plângă într-o rază, plâns voi fi de-al mersului timp”. Jocul închiderii – deschiderii (ca la Umberto Eco, să nu uităm) autorul unor asemenea fulguraţii metafizice are revelaţia escatologică: „clipa cea fugară am s-o îmbrac în tăcere”, apoi poetomul transsocial atacă brusc şi dur (adică neîndurător – n.m.): „înţelepţii se descurcă greu într-o societate sărăcită, zbuciumată, cu o politică atât de murdară”, constatările îi sunt apocaliptice (ca-n Memento mori – al lui Mihai Eminescu – n.m.): „zi de zi mă trezesc într-un haos,/ respir discursuri politice deplorabile/ ce-mi macină liniştea,/ viaţa politicienilor este murdară,/ nesimţirea lor nici cu mir/ nu poate fi simţită,/ în focul din vatră”.
Încolo, ce să vă mai încerc a vă convinge. Poetul, de „la o margine de timp” arde împătimit, luptător pentru umanismul de nou început de mileniu transreligios şi transcultural, transdisciplinar şi transmodernist.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here