Nopți neîntrerupte am lucrat cot la cot, ani de-a rândul, uneori numai noi doi singuri-singurei, Viorel Gârbaciu și cu mine, ca niște lei, întru slujirea, sacrificială, a A.N.P.C.P. „SLB”.
Și s-au așezat unele peste altele cât pe-aici să clădească în viitorul aprop(r)iat cu ordinea și aventura, asumate paradigmatic, mai întâi și apoi pragmatico-sintactic un templu, o catedrală, o biserică, un palat al tinereții fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte.
Viorel Gârbaciu a fost întâi și întâi om: rob imanenței și eliberat, iată, în transcendență cu un aer noicanian pe fața-i olimpiană. Socializa spontan, empatizând și creea autentic ontologizând.
Eu așa mi-l amintesc: ca unitate de o rară frumusețe între necesitate și libertate, între înțelegere și dăruire necondiționată. A fost desigur și politician, dar după un început ezitant a priceput să se dedice trup și suflet numai elanului cultural, căci numai transcultura asigură veșnicia postumă, nemurirea.
A fost confratele meu Viorel Gârbaciu și poet reveriant, oniric, dar și un adept al recopilăririi discursului liricoepic.
Gramatica lui, datoare clarviziunii, produce veritabile transpoziții ale unui imaginar inocent paradiziac. Azi colindă „pășunile raiului” cu un superior zâmbet în colțul gurii și cu o strălucire brâncușiană în privirile-i nepământene de acum.
Ion Popescu-Brădiceni
