In memoriam Sergiu Cosciud

210

Domnul Sergiu Cosciud e un scriitor în toată puterea cuvântului: romancier, nuvelist, poet, dramaturg. Şi unul implicit complet, rotund, congruent. Cu o identitate proprie, egal cu sine, demn, discret, dar ferm.

Îşi poartă, acum, vârsta cu o simplitate… clasică, fiind un apărător al tradiţiei: un mohican, un patriarh al „Columnei” – veche ea, însăşi – mişcarea literară cu acest nume emblematic vreau să zic – în universul literelor/artelor româneşti contemporane.
Aparţine unei generaţii de <<pionieri>> ai „Columnei”, de întemeietori: Titu Rădoi, Stelian (Bică) Sterescu, Petre Pănescu, Gheorghe Vlădoianu-Uke, Constantin Duică, Ion Cănăvoiu, Sabin Velican, ş.a. (a se reciti integrala „Gorjului literar”).
A cultivat, în opera sa, valori sigure, ancestrale, arhetipale, originare, de sorginte daco-romană, având nostalgia începuturilor de aur, mereu preocupat să readucă în corpul scriiturii suflul sacru al unei spiritualităţi neîntrerupte, nobile, sănătoase, etic/estetic.
Mă limitez, în acest cuvânt la trecerea sa la cele veşnice, la a mă referi la piesa de teatru, fericit compusă în versuri, creatoare de atmosferă, reînvietoare a unei epoci aproape uitate în oglinda istoriei, născătoare de legendă, de mit. Protagoniştii dramei lui Sergiu Cosciud, una echilibrată, dezvoltată, perspectival, respectă unitatea de spaţiu, de timp, de acţiune, în acest sens, modelele recognoscibile, Alecsandri, Haşdeu, Eminescu, Delavrancea, Iorga, Mihail Diaconescu, Horia Vintilă, Paul Anghel, servind unei bune fixări tematice şi ideatice, unei cutezătoare repuneri în discuţie a acestei problematici, nu de puţine ori controversată în viziunea unor publicişti, istorici, savanţi, scriitori, de toate facturile doctrinare, ideologice, auctoriale.
Personajele se integrează puternice, dârze, eroice unui discurs trans-retoric prin excelenţă din care transpar: emoţia, forţa intelectuală, voinţa de construcţie, libertatea, dreptul de a alege, de a-şi înzidi destinul în conformitate cu propriile lor convingeri, norme morale, trăsături de caracter. Ele se confruntă cu o situaţie-limită şi au tăria sufletească s-o depăşească, se raportează la nişte principii solide, la absolut aş putea scrie fără să-mi fie teamă că exagerez.
Distribuite de Sergiu Cosciud în nişte contexte date, figurile legendare sunt – sau devin pe parcursul tramei – responsabile, cu toată fiinţa lor, dar într-un fel, detaşate de contingent, de o transcendenţă… glorioasă. Îşi apropie, treaptă cu treaptă, trans-prezenţa lor în lume, de un dinamism mereu motivat, de un tragism tulburător, tablourile, scenele par coborâte din basoreliefurile „Columnei” lui Traian, se mişcă vii, personale şi transpersonale, gata de sacrificiul suprem pe altarul suveranităţii patriei.
Salut restituirea de faţă şi nu uit că ea a fost jucată şi sub formă dramatică, cândva, în regia doamnelor Ligia Tilici şi Jana Şerbănescu, în premieră, pe scena amfiteatrului Liceului „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu şi interpretate minunat de elevii acestei prestigioase citadele a învăţământului gorjean. Eram eu însumi unul dintre ei, şi evoc azi pe bărbatul tânăr, dar maturizat care era pe atunci Sergiu Cosciud. Noi, adolescenţii, care descopeream încă timizi fascinantul univers a romanului protoistoric, al teatrului, al literaturii, şi care aflasem de la maestrul Titu Rădoi de Cenaclul „Columna”şi de Sergiu Cosciud, îl gratulam, în explicabila noastră sfială, cu titlul de maestru. Ne zâmbea înalt, înţelegător, mulţumit, venea cu ale sale de preţ, sugestii, interpretări, vădind calităţile unui <<profesor>> autentic, dar de alt tip, mai plăcut, total antidogmatic, aşezat la o catedră invizibilă, dar ideală.
Mărturisesc, i-am citit, printre primii romanul „Sfinxul dacic”, cu mândrie şi consideraţie. Romanul relatează ultimele împotriviri ale triburilor dacice, ca replici eroice la cucerirea Daciei de către Traian, şi răzbunarea trădării lui Genuclos, de către Giures Daina, fiica lui Decebal, şi întreaga lor ceată de neînfricaţi luptători. Ritmul e alert, acţiunea – densă, verbul şi substantivul fixează substanţa epică în efigii durabile. Ştiinţa povestirii transcende seria faptelor şi a gesturilor, asamblate organic, pe firul legendei integratoare. Sergiu Cosciud a deschis, astfel, prin cartea sa – o premieră absolută la vremea ei – o paradigmă romanescă diferită: aceea a epopeei daco-romane, asemănătoare, în datele ei esenţiale, cu aceea greco-troiană. Piesa istorică „Decebal” îi fusese interzisă de regimul comunist. Fusesem cooptat printre membrii cenaclului „Columna”, dimpreună cu Adrian Frăţilă, Tudor Voinea, Aurel Antonie, Nicolae Diaconu, Artur Bădiţa, Spiridon Popescu, Miron Dobroiu, Victor Barbu, Vasile Ponea, Gelu Birău ş.a. şi ajunsesem camarazi de cuget şi faptă literară. Eu, licean, dânsul – deja consacrat – se întâmpla ca în noapte să facem câţiva paşi împreună şi onoarea ce mi-o oferea era pentru mine izvorul de la care setea mea de afirmare îşi adăpa forma şi viitorul.
Îi mulţumesc acum, comiţând acest gest întârziat, care şi azi, mă îndatorează. Prin exemplul său personal mi-a arătat calea, m-a îndemnat permanent să merg pe ea, cu avertismentele de rigoare că nu va fi uşor, dar şi că satisfacţiile ulterioare vor fi pe măsura eforturilor investite.
A avut perfectă dreptate.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here