IN MEMORIAM – Profesorul CONSTANTIN MĂRGINEANU, între rigoarea pitagoreică și fluidul muzicii

Fiecare om are în în viața sa interioară un mic sanctuar în care nu lasă ce-i străin să pătrundă. Acolo este miezul vieții fiecăruia dintre noi și de aceea un om este o carte greu de citit și foarte greu de înțeles. Dacă pentru unii nu este așa, în cazul meu se verifică afirmația făcută anterior. Din acel tăinuit sanctuar, unde aduc ofrande celor mai scumpe gânduri și suflete, cu smerenie, voi face cunoscută una dintre acele comori păstrate cu sfințenie. Figura maiestuoasă a profesorului meu de matematică din anii de liceu, CONSTANTIN MĂRGINEANU, trecut cu puțin timp în urmă la cele eterne, îmi apare acum ca o afirmare a intelectualității echilibrate, a moralității în sensul ei cel mai umanist, a raționalizării realului. Mărturisesc că sunt pătruns până în cele mai intime fibre ale conștiinței de această responsabilitate, căci a vorbi despre magistrul tău e ca și cum ai secționa cordul, neștiind cui să dai prioritate. Deschizând acum ochiul curat asupra OMULUI și PROFESORULUI Costică Mărgineanu mă simt cuprins de puterea regeneratoare a focului din interior și încerc să ajung la miezul intuitiv al trăirii, realității, conștiinței și devoțiunii.
Era în toamna anului 1968. Începusem studiile liceale la Bîlteni, un liceu de țară, unde, anterior mie, urmaseră cursurile atâția elevi de pe Valea Jilțului. Cum se obișnuiește și azi, cele dintâi informații primite de la liceenii din anii mai mari au fost despre profesorii noștri. Așa am aflat primele informații și despre profesorul Costică Mărgineanu care, după cum se dusese vestea, ,,te mânca cu fulgi cu tot”. Numărul mare de corigenți și repetenți, exigența, neîmpăcarea cu mediocritatea, greutatea cu care scria în catalog notele 9 sau 10 erau tot atâtea argumente ale cuibăririi fricii înainte de a participa la prima oră de matematică. Desigur, l-am văzut cu mult timp înainte de prima oră de matemarică, se plimba prin fața internatului nostru, acolo locuind și dânsul.Avea o frumusețe spirituală și fizică care te cucerea imediat. Înalt, bine proporționat, față prelungă, cam uscățiv, frunte lată, ochi mari și ploioși, neleneș la mers, vioi, binevoitor (În interiorul ființei sale cred că era relaxat, de multe ori mergând pe stradă fluierând, e drept că atunci se îndrăgostise de diriginta mea, viitoarea soție), zâmbea și vorbea cu măsură, când afirma ceva capta îndată atenția celor din jur, mulți cerându-i cu venerație părerea, fiind cumpătat în judecarea unei situații, nu se aprindea decât când era deplin convins de justețe. Învățătura dânsului se lipea îndată pe cutele creierului nostru, după cum îmi spunea de curând un coleg, ,,numai tâmpit să fi fost, ca să nu înțelegi ceea ce preda”.
A sosit clipa întâlnirii cu profesorul. Cu catalogul sub braț, semeț, cu un zâmbet abia perceptibil pe buze, profesorul a deschis ușor ușa clasei(Se făcuse atâta liniște de parcă se oprise tot freamătul universului!), și-a plimbat ochii săi mari peste întregul colectiv de elevi, ne-a salutat, după care s-a așezat pe scaun și s-au făcut prezentările de rigoare. N-am avut timp să ne dezmeticim, căci profesorul ne-a confirmat câteva dintre cele aflate de noi anterior de la elevi, primele dintre aceste adevăruri fiind faptul că nu admite întârzierea la oră, mediocritatea, dezordinea, ascunderea după deget și lenea etc. Cum obișnuia la fiecare început de ciclu, ne-a ținut o predică despre exigența obiectului ce-l preda și despre cerințele reușitei. Vorbea atât de îndemânatic, încât nu puteai deosebi, prin frumusețea argumentației, o idee de alta, acestea se înșiruiau logic una după alta, toate fiind o pledoarie pentru exact și pentru distins. Atât de frumos și de aplicat vorbea profesorul de matematică, încât fiecare slovă părea pătrunsă de muzicalitate, era aceeași măsură și același ritm, uneori accentuând intenționat anumite cuvinte care au devenit pentru noi literă de Evanghelie. Acum, când scriu la trecut despre profesorul meu de matematică din anii de liceu, înțeleg de ce m-a cucerit din prima clipă acest exigent , dar drept și principial profesor. Cum îndrăgeam de pe atunci istoria, am să-l asemui unei vestite personalități istorice, generalul Bonaparte. Prezentându-ne mirajul escaladării piscurilor rațiunii, întrebându-ne apoi, precum Napoleon soldații francezi din Italia, dar fără a rosti cuvinte, doar din privire, dacă vom fi gata să-l urmăm. Ni se așternea în față covorul roșu, noi urmând să decidem dacă pășim pe el sau nu. După ce în cursul liceului, cu ajutorul unor alți mari formatori(profesorii Eugeniu Velican, Maria Popescu și Gheorghe Moroianu) am înțeles sensul noțiunii filozofice și etice a liberului arbitru, prima pledoarie a distinsului meu profesor de matematică am văzut-o ca una despre demnitate și despre asumarea libertății, aceasta întâmplându-se, cu siguranță, mai târziu. Țin bine minte că ,,predica”, atât de densă în conținut, n-a ținut decât 10-15 minute, profesorul începând o revizie a materiei din clasele gimnaziale, prilej cu care a aflat și primele informații despre cei mai ,,ageri” matematicieni dintre noi, care puteau păși pe covorul roșu.
Cu o incomparabilă erudiție în domeniul dezvoltării științei, al matematicii, mai ales, ilustrul meu profesor era un adevărat critic al cunoștinței. Deși, la tablă, când înmulțea pe 2 cu 3, rezultatul era întotdeauna cel așteptat, nouă, învățăceilor, nu ne era permis acest rezultat decât dacă îl explicam logic. Aveam să constat această latură a pedagogiei domniei sale după puțin timp de la începutul primului trimestru din viața mea de licean. Știu că prima lucrare de control la matematică a fost un fiasco, solicitarea la care mă pusese profesorul era peste ceea ce fusesem eu obișnuit în școala generală. Totuși reușisem câteva răspunsuri bune apreciate în primă înstanță de profesor, dar, punându-mă să-i explic cum am ajuns la un rezultat, am fost prins pe picior greșit, acesta îndoindu-se despre dexteritatea mea în calculul matematic. Nu m-a dojenit prea aspru, fapt ce mi-a dat o fărâmă de încredere, străduindu-mă să nu-l dezamăgesc, iar calea a fost logodirea mea definitivă cu lucrul așezat și cu truda conștientă.
În ceea ce mă privește, până la întâlnirea cu dânsul, lupta cu tainele matematicii afost o copilărească înșelătorie, niciodată până atunci nu mă apucasem cu adevărat de lucru, așa cum credeam eu, care nu era nici pe departe sistematic, așa cum cere intimitatea acestei științe. De câte ori până atunci nu-mi luasem angajamentul:,,De mâine am să lucrez zilnic două ore la matematică”. Nu trecea mult timp, alte lucruri mărunte mă asaltau, și-mi uitam legământul, de fapt înșelându-mă pe mine. Domnul meu profesor de matematică, Constantin Mărgineanu, nu era adeptul jumătăților de măsură. Dacă îmi mai aduc bine aminte, dânsul ne spunea:,,Dacă nu-ți pui gândurile la ceea ce vrei să faci, degeaba te apuci de treabă.Nu merge”. Aceasta însemna că trebuie să ne adunăm gândurile, să ne transpunem în atmosfera dorită pentru calculul matematic, restul urmând să vină de la sine. Odată ne-a spus-o explicit:,,Trebuie să-ți placă ce faci, atunci matematica devine o plăcere”. Ca unul ce eram atras de disciplinele umaniste, în special istoria, literatura, limbile străine, limba latină și filozofia, am interpretat în favoarea mea spusele dânsului, sporind lecturile, aprofundând cunoștințele, în străfundul sufletului, ce deprindeam prin muncă așezându-se temenic în mii de culori, imagini și idei. Mă descurcam bine la geometrie, pentru că în ultimii ani de generală avusesem un profesor suplinitor foarte bun, Corneliu Bereanu(urma facultatea la f.f., a ajuns ulterior profesor universitar la Craiova), care îndrăgea această latură a matematicii, de aceea ieșeam des la tablă când era vorba de efectuarea unor demonstrații, ceea ce profesorului meu i-a plăcut, la una din aceste ieșiri spunându-ne că geometria e ca viața, prin ordinea ei universală, ea stând, de altfel și la baza artei. M-au impresionat cuvintele, îl vedeam de acum în altă paradigmă, se risipeau impresiile imprimate de colegii mei mai mari.
Profesorul Costică Mărgineanu, cum, cu mult respect, îl numeau colegii de generație, era generos, această latură a domniei sale izvorând din filonul religios al familiei și din lecturile domniei sale. Îmi amintesc cu mare bucurie săptămâna luminată din anul 1993, când profesorul Mărgineanu, la rugămintea mea, cu privire la testarea cunoștințelor fiicei, pentru a-și da seama de devăratul nivelul de pregătire al acesteia la matematică, nu s-a rezumat la o incursiune fugară prin materie, ci ne-a propus să o lăsm la dânsul acasă câteva zile pentru a-i testa cu adevărat cunoștințele. Săptămâna petrecută în familia profesorului Mărginenu a fost pentru fiica mea o experiență care i-a marcat destinul, domnul profesor și soția purtând-o pe aripile cunoașterii societalului și a cunoașterii de sine.Acea experiență i-a fost de real ajutor pe drumul mental al fecundării ideilor ce urma să-l străbată. Prețuirea mea față de profesorii mei din anii de liceu devenea o constantă a existenței mele!
Distinsul meu profesor de matematică socotea că umanizarea unei societăți se face prin cultură fiind adeptul socializării valorilor spiritului. Așa se explică respirul său cultural și generozitatea dovedită când cineva îi solicita o informație, imediat trimițându-l la sursă, la carte, de multe ori împrumutându-i cărțile domniei sale. Deși era discipolul lui Pitagora, domnul profesor Mărgineanu avea o bibliotecă demnă de un intelectual distins, unde găseai cărți de literatură, filozofie, știință, religie etc. Umanismul dânsului se îmbina armonios cu admirația față de tinerii care se logodesc cu spiritul.
Profesorul Constantin Mărgineanu era noblețe, onestitate și avocatul adevărului. Nefiind ranchiunos, nu atribuia calificative lesnicios, dădea șansa reabilitării, iar atunci când era sigur de un adevăr îl afirma cu tărie și se lupta pentru el.
Țin minte că în clasa a X a a lăsat aproximativ 10 repetenți, mai lăsase și profesorul de istorie cam tot atâția și în liceu se cuibărise un fel de frică molipsitoare. În toamnă, ca un adevărat părinte, a purtat discuții aplicate cu acești elevi, le-a explicat ce va face pentru ei, solicitându-le să spună fiecare ce fac ei pentru ei.
Unul dintre aceștia, nonconformist, dar foarte inteligent, Gore Bătăiosu, a prins curaj și i-a zis:,, Ajutați-ne să fim ingineri , profesori sau doctori!”.La acest curaj, profesorul a făcut o mică grimasă, după care le-a spus:,,De mâine vă aștept la ora 7 în clasă”.
La ora 6, 45 era în sala de clasă unde a găsit pe câțiva dintre foștii repetenți, pe tablă fiind un exercițiu în plin proces de rezolvare.Le-a acordat credit, iar aceștia au răspuns pe măsură; între elevi s-a legat o mare prietenie, s-au ajutat unul pe altul, în doi ani recuperând golurile în cunoștințe, luând apoi bacalaureatul și reușind la facultățile spre care s-au îndreptat, doi ajungând doctori renumiți, alți patru ingineri , iar unul, Gore Bătăiosu, ocupând una din cele mai importante funcții din domeniul extracției petrolului.
Cât mă privește, la sfârșitul clasei a IX a, după ce, în prealabil, a stat de vorbă cu tatăl meu, m-a chemat la dânsul și mi-a spus:,,De acum poți face față la real, dar nu e pentru tine.Urmeață-ți profesorii de literatură și istorie”, ceea ce am și făcut.
O viață, profesorul meu de matematică din anii de liceu, a fost cântărețul neasemuit al universului cifrelor, reușind să-i fie cu adevărat discipol celui care îi rostea cu atâta venerație numele. Când le înșiruia pe tablă dovedea delicatețea și exactitatea unei cântărețe la harpă; aceeeași dimensiune, același spațiu, aceeași vizibilitate.La dânsul simțeai fluidul muzicii cifrelor, și acesta venea din spiritul dânsului umanist, căci în anii tinereții, pe lângă tainele matematicii și filozofiei, domnul meu profesor de matematică s-a logodit și cu muzica, învățând singur să cânte la acordeon.Și cânta încântător!
După revoluție era un suflet sfâșiat de neliniști, punându-și atâtea întrebări privind destinul nației, căutând răspunsuri în slovele cărților, mai ales în cele de religie și filozofie.Toate înălțimile escaladate de dânsul de-a lungul vieții i se păreau acum movilițe față de ceea ce îi apărea în față- o lume plină de contradicții , o lume care respingea valorile în care crezuse și pe care le valorizase și sporise, transmițându-le la zeci și zeci de generații de tineri. Matur, ajuns la porțile grele ale misterului, profesorul Costică Mărgineanu, trebuia, fie să se oprească înfiorat de ecoul propriilor sale întrebări, fie să ia cu asalt noua redută, în ambele ipostaze sufletul său fiind însoțit de iubirea față de tinerii în ochii cărora încerca să deslușească ce așteptări aveau de la dânsul.
Ultima dată când am vorbit mai așezat cu domnia sa, prin 2000, părea istovit de căutarea ultimului sens al existenței sale ca plugar și semănător al ogorului luminii. Ogorul acela, pe care-l brăzdase și-n care aruncase sămânța bună, dătătoare de roade bogate, îl primea cu aceeași smerenie, dar parcă viforul și vânturile neprietenoase îi smulgeau din mână sămânța, care cădea într-un loc pietros, fără umezeală.
Din ochii săi mari și binevoitori de odinioară se degaja tristeţea omului ajuns la o răspântie. Vîrtejul muzical în care odinioară se răsfirau cifrele și teoremele lui Tales sau Pitagora nu mai avea acea rimă grecească, de căutare a perfecțiunii, fluidul muzical se lovea de un zid. Gândirea critică, rațională, era uzurpată pe nedrept de brutalitatea falsei democrații clamată în stânga și-n dreapta de toți cei care nu dădeau doi bani pe ea, iar profesorul meu de matematică, adevărat democrat, se simțea un damnat.
În penultimul an de activitate l-am întâlnit la Colegiul Național ,,Ecaterina Teodoroiu”, cu prilejul consfătuirilor cadrelor didactice.
Cum era și firesc, pe lângă alte teme, am abordat starea în care ajunsese formarea cadrelor didactice. Din tot ce exprima, mi se releva din nou profesorul pedant, omul-cetățean și patriotul COSTICĂ MĂRGINEANU, care nu putea rămâne nepăsător față de turbulența modificărior fără rost și fără cap din sistemul de formare a tinerilor.
Nu era un paseism sentimental, era conștient ca și mine că nu se poate trăi în trecut, dar valorile trebuie să râmână pe piedestalul sortit .Iar ce vedeam noi era un spectacol grotesc; înarmaţi cu flori veştede, cei care prin funcții erau îndrituiți să ia atitudine faţă de dearapaje, învăluiți în tăcere ca și superiorii lor, se zbuciumau într-o chinuitoare dezorientare axiologică, sub aripa ,,reformei” . Acest mimetism nu putea fi îmbrățișat de cel care o viață trudise pe ogorul luminii, împrospătând constant, de la o generație la alta, valorile perene, acum găsindu-se în situația de a se ,,acomoda” la ,,viziunile moderne” fără fond. Profesorul COSTICĂ MĂRGINEANU a fost aur cu neajuns număr de carate pe scara valorilor dascălilor gorjeni. Vânturile din orice parte s-au abătut nu i-au schimbat în niciun fel axa valorilor,Recunosc că m-am străduit în multe privințe să-l urmez.Poate am și reușit!
Împovărat de ani și de idealurile duse aproape toate la împlinire, în ultima parte a anului 2022, cel care o viață întreagă tânjise la armonie, pleca fără să ne spună dacă a găsit-o sau nu și care-i sunt coordonatele, în ce intervale s-o găsim. Se ducea spre alte sfere unde să armonizeze cifrele atât de dragi sieși cu tonurile muzicale date la iveală prin mângâierea fină cu falangele sale delicate a cifrelor, liniilor sau semnelor.
Sămânța pusă de dânsul în brazdă n-a căzut pe pământ sterp; judecata cunoștințelor, pluralitatea posibilităților și soluțiilor de care ne făcea conștienți, realitatea și raționalitatea discursului matematic, moralitatea de tip cazon, care n-a suferit nicio abatere de-a lungul întregii vieți, au fost tot atâtea semințe din care au încolțit tuplinițe viguroase, cei care i-au fost dânsului elevi recunoscând, fie că l-au admirat sau nu, că era cu adevărat un sfinx al onoarei, profesionalismului și moralității.
De adevăratelea, un suflet de elită a plecat dintre noi, spre alte tărâmuri. Scriind aceste gânduri, ne îndeplinim şi noi o datorie de onoare, dăm tributul recunoștinței, remarcând, după simțirea noastră, meritele avute de acest binefăcător în formarea noastră. A-i spune doar ,,Mulțumesc!” e prea puțin!
Dumitru Cauc