14 OCTOMBRIE 1916
Pe 14 Octombrie 1936 în satul Rasovița s-au sărbătorit 20 de ani de la luptele eroice pe care le-au susținut cu atât elan și cu vitejie gorjenii noștri. A conferențiat Pamfil Șeicaru, directorul ziarului Curentul (în care a publicat și Nicolae Al Lupului). Grigore Pupăză și-a consemnat acest eveniment în jurnalul său, redactând și o biografie narată literar a plutonierului major Ion Mica din Regimentul 17 Mehedinți, culeasă de la Vasile I. Mihuțoiu din Rasovița-Lelești (Gorj), în vârstă de 80 de ani, în anul 1970. Îi alocăm, în Gorjeanul, cuvenitul loc, ca să ne reamintim de acești extraordinari patrioți, care și-au jertfit viața ca să contribuie prin gestul lor sacrificial la edificarea României Mari, sub coroana lui Ferdinand și a Mariei.
Despre aceste evenimente magistrale Vlad Georgescu a scris că, după Războiul de Reîntregire a neamului românesc, teoria și practica reformistă au restrcturat din temelie economia, societatea, sistemul politic prin trecerea la democrația liberală prin vârfurile – liderii- formați ca spirite europene și evident, democratice. Ioan Aurel Pop subliniază, la rândul său, că în anul 1916 în jurul Carpaților stăpâneau „o singură limbă și un singur drapel: limba românească și drapelul României”.
Dar ca să se întâmple acest lucru și-au dat viața Romulus Puiu Lepri (căzut în luptele de la Rasovița la 14 Octombrie 1916); locotenenții Matei Vasilescu și Nicu Cernăianu și Căpitan Puiu Lepri. Posedând scrisoarea lui Traian Lepri, fratele cel mai mic o dăruim în spre publicare aceluiași cotidian Gorjeanul, dimpreună cu o comunicare de la Simpozionul de la Arcani din 1996. Din Almanahul Gorjanul, din 1924, am preluat povestirea lui George Lungulescu despre victoria de la Jiu (Rasovița, un episod mai exact din lupta din 14 Octombrie 1916).
Astfel, împreună, ne putem da seama de cum s-a desfășurat în acel monumental eon sângeros dar providențial, un act care a modificat totalmente dezvoltarea României moderne.
Dan Gr. Pupăză, Ion Popescu Brădiceni
Despre Plutonierul major Mica Ion din Regimentul 17 Mehedinţi, căzut eroic în luptele de la Rasoviţa, în 1916, pe 14 octombrie
Deshumat la 10 februarie 1970 din cimitirul bisericii Popeşti-Arcani.
Reînhumat în acelaşi loc la 15 februarie 1970.
Informator: Mihuţoiu I. Vasile, satul Rasoviţa, comuna Leleşti judeţul Gorj.Vârstă – 80 ani.
Ştie carte. A învăţat 5 clase primare cu învăţătorul Ion Mateiescu, în satul Stroieşti, judeţul Gorj.
Armata a făcut-o la Regimentul 18 Gorj, Târgu-Jiu, terminând-o cu gradul de sergent.
A luat parte la campania din anul 1913 din Bulgaria, rămânând în continuare sub arme până în anul 1916, când începe Războiul.
La începutul războiului e încadrat în Compania a X-a comandant fiind căpitanul Pociovălişteanu Gheorghe şi comandantul plutonului slt. Gelepu.
Urmând cursurile de semnalizare la Târgovişte (Panaitescu şi Morse), e luat ca agent şi observator la batalionul comandat de maiorul Constantinescu.
Participă la trecerea Carpaţilor în prima fază şi pe 1 octombrie 1916, potrivit ordinului, se retrag pe vechea graniţă şi încep să se pregătească pentru rezistenţă în timpul iernii.
Mai departe urmează relatarea culeasă în ziua de 13 februarie 1970.
… „Pe 11 octombrie 1916 vine ordin ca Batalionul III din Regimentul 58 să meargă la Dobriţa, urgent, pentru a ţine piept nemţilor care pătrunseseră pe plaiurile acestui sat.
Am venit cu trenul de la Parângul până în Târgu-Jiu şi aci am găsit numai căruţe şi trăsuri rechiziţionate pentru ca să ne ducă la Dobriţa.
În zori de zi – pe 12 octombrie am ajuns la Dobriţa, în răscruce, la Rădoi Pupăză. De acolo am plecat pe munte în sus, cu călăuză. Când am ajuns în Higirosu am întâlnit pe maiorul Truşculescu care abia mai avea în detaşamentul ce-l comanda vreo 2-300 de oameni.
Dă mâna cu ofiţerii noştri şi întreabă câţi suntem.
I s-a precizat că suntem un batalion. Ne-a spus că sunt nemţi mulţi şi bine înarmaţi. Am mai încercat noi să mai rezistăm pe la Prisaca şi Dâlma. Ne-au respins nemţii şi ne-am întors prin satul Leleşti de unde fugea lumea pe capete. Ne retragem la Ursăţei, în capul de la vale al satului, şi de acolo pe seară se vedea un foc mare la Vălari, sus.
Ce se-ntâmplase?
Când pătrunsese acolo în sat o patrulă nemţească oamenii omorâseră pe ofiţerul şef de patrulă şi de aia dăduseră foc satului Vălari.
Am stat noaptea acolo, la Ursăţei.
Când se făcu ziua (asta pe 13 octombrie 1916) ne suirăm cu batalionul în dealul Ursăţeilor şi ofiţerii ziceau că o să ne ia prizonieri dacă nu suntem cu grijă. Se îmbolnăvise maiorul Constantinescu şi ia comanda batalionului căpitanul Bădescu.
Eu care eram, de aici, din Rasoviţa, simţeam cum mă arde la inimă că lăsasem acolo pe bunica mea de 76 de ani atunci, pe bietul tata şi pe mama şi mai ales nevasta cu un copil.
Cum simţeam că fierbe sângele în mine, că inima îmi sare din piept, că sufletul mă îndeamnă să iau o hotărâre, pe la orele zece mă duc la căpitanul Bădescu şi-i spun:
– Domnule căpitan, vedeţi satele astea două de jos ? Şi-i arăt Rasoviţa mea.
– Da !
– Eu îs de-acolo şi am pe-ai mei acolo.
Daţi-mi o patrulă straşnică că eu mă duc până la Dobriţa să văd ce face inamicul – Mi-a dat 26 de oameni şi am plecat cu ei.
Am trecut pe acasă şi ai mei fugiseră toţi şi lăsaseră toate în plata Domnului, numai bietul bunicul era acasă. Le-am umplut la toţi soldaţii bidoanele cu rachiu dintr-o butie mare dar, ce să vă spun eu ? că nu pot să spun cu vorba mea ce era în sufletul meu când am văzut pustietatea de acasă şi din sat !…
M-a cuprins aşa o ură contra nemţilor când ştiam că o să vină şi o să treacă pe aici şi o să pustiască totul.
O ură şi o jigneală mare !
Am plecat cu oamenii spre Dobriţa, prin pădure, că eu ştiam locurile pas cu pas. O parte din ei mergeau în dreapta Bârloii, alţii pe stânga, tot prin locuri cu pădure. Când am ajuns aproape de Dobriţa, în Buşuruga, ne-am oprit ca să ne informăm.
Vedem deodată doi oameni fugind spre pădure.
Am şuierat încet şi le-am făcut semn să vină la noi. Au venit la noi şi i-am întrebat ce-i cu ei. Ne-au spus că Dobriţa-i plină de nemţi. Au tăiat vite şi păsări şi au spart butoaiele cu vin, vin care a trecut peste pragul uşii şi curgea prin curţile părăsite.
Mănâncă şi beau şi petrec.
Ne-au mai spus că sunt câţiva nemţi în avantpost, de la vale de Măruţă, în capătul Plăişorului şi alţii în alt post lângă cimitirul din Dobriţa – Cam la zece soldaţi de fiecare post al lor.
Ne-am întors noaptea, am raportat căpitanului şi i-am spus că-i bine să-i aşteptăm la Rasoviţa ca să nu treacă pe flancuri în spatele nostru, că de acolo de la Rasoviţa putem vedea bine ce fac nemţii. M-a delegat tot pe mine să organizez acolo un post înaintat.
– Du-te şi înfiinţează acolo un post unde ştii tu că-i mai bine !
Asta mi-a spus şi am şi plecat cu oamenii mei.
Când am ajuns în sat prin porţile caselor erau numai cârpe albe puse de bieţii oameni ca semn că se predau că aflaseră că vin nemţii. Dar numai nişte bătrâni erau că restul fugiseră la vale. Întâlnesc pe şeful de post, Tivig de loc din Peştişani. Era cam beat şi-i spun, când îl văd aşa, să plece imediat că aici îi război nu găinăreală. Venind eu aici, înfiinţez postul de luptă unde-i acum şcoala. Acolo mai la vale o ţâră era o vie. Acolo mi-am pus oamenii. Pe la ora patru vine o patrulă de la Cerna, de la Severin şi spune că vor veni două batalioane în ajutor: unul din Regimentul 17 din Mehedinţi şi altul din Regimentul 31; Regimentul 17 vine pe şosea iar Regimentul 31 vine pe sub munte având ca misiune curăţirea inamicului. Am făcut fuga raportul şi l-am trimis la batalion. Pun două santinele la pod jos, colea, ca să-i întâmpine pe 17 şi pe 31 (regimentele alea două).
Pe la unsprezece noaptea (de 13 spre 14 octombrie) vine fuga o santinelă şi îmi spune că vine inamicul pe şosea. Eu le spun că nu-i adevărat.
– Trei inşi luaţi-vă armele şi hai cu mine! zic eu.
Am plecat cu ei şi când am ajuns în faţa cârciumii (unde-i acum casa lui Coluţă) unde era un salcâm mare şi gros ne dăm după salcâm şi strig:
– Cine-i! Nu răspunse nimeni.
– Stai, cine-i? Mai strig odată dar nu răspunde nimeni nici acum. Văd însă că se fac cinci semnale de rachete (lanternă) pe şosea şi fiindcă noi n-aveam rachete (lanterne) pe atunci ne-am dat seama că-s nemţii.
M-am dus la post şi le-am spus să facă ce pot că inamicul e colea. Am trecut cu ei la liziera de răsărit a satului. Am pus oamenii în rând să tragă foc de salvă ca să-i speriem pe nemţi să creadă că suntem mulţi. Fac raport la batalion că inamicul încearcă să treacă prin Rasoviţa. Căpitanul a trimis un pluton de întărire cu sublocotenentul Mărăcine din Bârseşti. Am arătat în raport că sunt la dreapta satului Rasoviţa şi urmăresc pe inamic punct cu punct. Când se face de ziuă, pe 14 octombrie, lumea se retrăgea şi spunea că intraseră nemţii la noi în sat şi au rupt garduri şi făcuseră măşti în jurul satului. Îi spun căpitanului dar el îmi spune că nu ne putem încăiera încă. Ne mutăm repede în Dealul Rasovei. Pe la ora 12 din ziua de 14 octombrie ne pomenim cu cavaleria noastră că ne spune că a sosit un batalion în Arcani din Regimentul 17 cu colonelul Dejoianu şi cu o baterie de artilerie.
Atunci Regimentul 17 Mehedinţi a venit de la apus şi pe mine m-a dat căpitanul cu ei fiindcă zicea că ştiu bine locurile. Am mers la căpitanul Puiu Lepri care comanda şi Batalionul 2/ din Regimentul 17 şi compania sa, Compania a Cincea.
Înaintăm cu compania sa sub scutul unei mitraliere comandată de sergentul Cristea care ajunsese la pod, acolo jos, şi l-am auzit strigând, că eram lângă căpitan:
– Domnule căpitan, am terminat cartuşule ! Căpitanul a strigat:
– Puneţi baioneta şi salt înainte !
Şi-a rostit şi el: înainte.
Din saltul ăla l-au împuşcat şi pe căpitan şi pe sergentul Cristea.
Eu l-am văzut pe căpitan cum îi gâlgâia sângele din piept şi cu sângele gâlgâind a mai strigat odată de m-am înfiorat şi eu:
– Plutoniere Mica, nu te lăsa, încă un salt înainte şi apărăm satul !
Plutonierul Mica a înaintat pe la flancul drept al nostru şi a ieşit sus şi am venit şi eu cu el şi trăgea şi colonelul Dejoianu cu artileria de ziceai „Doamne” !
Când am ieşit sus, plutonierul Mica a luat arma de ţeavă şi s-a repezit şi i-a dat ofiţerului neamţ în cap şi l-a omorât acolo, la Coluţă, unde-i acu casa doborâtă jos. Şi eu, cu baioneta asta, când plutonierul Mica a omorât pe ofiţer, am omorât soldatul ordonanţă a ofiţerului. Dar tot atunci un soldat neamţ din tranşeu a tras şi l-a pălit pe Mica în foale. L-au dus repede la postul de salvare din Școala din Arcani şi acolo a murit şi în Arcani l-au şi îngropat. Şi aşa a fost atunci. Eu mă gândeam că şi dacă mor, mor aici în sat şi până la urmă tot m-or găsi ai mei şi m-or îngropa ca pe toţi oamenii.
Dar n-a fost să mor.
Am luat atunci cam la o mie de prizonieri şi au fost mulţi morţi, mai mulţi din Regimentul 17, căci noi cu 58 am venit în spatele nemţilor şi de la noi n-au murit aşa mulţi. Seara s-a pus ploaie grea şi am făcut faţa spre Ursăţei. Am lăsat bunicului baioneta şi multe cartuşe şi am plecat şi am ajuns până la Merişor (lângă Mărăşti ??) şi acolo, la postul de observator din linia întâia, m-a rănit şi am ajuns invalid de război, …
(va urma)
Prof. Gr. Pupăză
