In Memoriam – Dr. NICOLAE HASNAŞ – Ariciul cu inima de aur1(II)

213

Într-o seară, cu puține zile înaintea alegerilor din 1946, eram la cină la doctorul Hasnaș, împreună cu profesorii Stelian Sterescu și Teodor Gâlcescu, bunii și vechii lui prieteni și personali și politici.
La discuțiile unei probleme, doctorul ne-a cerut părerea asupra punctului său de vedere.
Gâlcescu și Sterescu s-au grăbit să afirme că vederile șefului lor politic constituie singurul mod clar, înțelept, rațional de a se explica orice problemă, nu importă, fiindcă țelul rândurilor e altul.
După elogiile aduse de cei doi prieteni vechi, doctorul mi-a făcut și mie un semn întrebător prin mimica feței, de parcă i-am auzit accentul: ”Tu?”.
Eram puțin în încurcătură, dar am îndrăznit:
– Eu? Eu niciodată nu țin să schimb părerile oamenilor. Îmi spun părerea, dar nu încerc să mi-o impun. Mai curând iau ce găsesc bun din ideile tuturor decât să aștept ca pe cineva să-l intereseze vreun gând de al meu. Arunc acest gând ca pe-o sămânță. Cu drag, dar fără speranțe. Dacă va fi o sămânță bună, fără îndoială, căzută într-un pământ bogat, va rodi. Dacă nu, înseamnă că sau ogorul sau sămânța n-au fost potrivite pentru rodire.
V-am spus acestea ca să știți că ceea ce voi afirma nu voi considera un adevăr valabil și pentru dumneavoastră. Am studiile cele mai puține față de toți cei de la această masă și sunt mai tânăr decât doi, dar vă rog să mă iertați că nu sunt de acord cu cele susținute de domnul doctor, așa cum au făcut-o prietenii domniei sale și ai mei.
Și mi-am demonstrat punctul de vedere.
Când am terminat s-a așternut o tăcere jenantă. Se auzea parcă respirația la unison a lui Sterescu și Gâlcescu, în timp ce-și ațintiseră privirile la resturile de oase de pe farfuriile din față.
Eu mă uitam cu oarecare teamă la gazda noastră, om în vârstă, cu mustățile lăsate peste marginea gurii și cu un dinte strălucind ciudat între buze. Privirile îi rătăceau undeva departe, între trecutul parcurs în fugă și prezentul în care își da seama că începe a nu mai însemna ceea ce valorase în politica de care se legase mult, poate prea mult, în detrimentul bisturiului prin care ajutase cu adevărat oamenii.
Târziu s-a ridicat privindu-ne ca și cum ar fi vrut să rămână singur.
Când să plecăm, s-a adresat spre Sterescu și Gâlcescu, făcându-i să mă privească:
– Măi, păcătoșilor, îl vedeți? El mi-a spus adevărul, a avut curajul s-o facă, deși se jena de bătrânețea, de trecutul, de autoritatea mea. Și nenorocirea este că voi m-ați mințit întreaga viață, când, preocupat de diverse demnități, n-aveam suficient timp să verific, să controlez totul. Și marea tragedie a șefilor, a conducătorilor este că în toate vremurile, în trecut, prezent și viitor s-au lăsat, se lasă și se vor lăsa mințiți de unii ca voi.
Am plecat toți trei, despărțindu-ne la poartă. Sterescu sta gata să-mi șoptească dulceag: ”Crezi că ai făcut vreun bine? Distrugătorule de iluzii!”.
Eu singur mă acuzam, strigându-mi în creier: ”Oamenii nu au nevoie de adevărul și curajul tău. Trăiește-ți singurătatea și nu-i mai tulbura”.
*
Doctorul vedea că îmi duceam viața greu din cauza continuei devalorizări a leului. Abia luam milioanele ca salariu, pentru ca a doua zi să nu mai aibă nici jumătate din valoare. Leafa o primeam lunar, dar leul scădea zilnic.
Ca să nu mă jignească dându-mi direct bani ca ajutor, mi-a propus să-mi dicteze rapid un fel de autobiografie, pe care apoi eu s-o redactez ca pentru tipar. Spera s-o poată edita, iar redactorul în persoana mea să fie plătit pentru munca sa, fiindcă doctorul primea zilnic bani de la pacienți.
Am primit.
Două-trei săptămâni la rând mi-a povestit și eu am însemnat tot ce-a fost viața doctorului Hasnaș din tinerețe și până la data când se așeza visător în fotoliu și cu capul dat pe spate peste părul său lung, cu ochii închiși, lăsând frâu liber amintirilor. Uneori zâmbea. Alteori se încrunta, retrăind se vede momentele care îl răscoleau.
Așa, am aflat că în prima sa tinerețe a stat închis pentru agitație socialistă, acel socialism idealist al lui Morțun și al altor visători români din începuturile de cunoaștere și trăire a înfiripării definirii drepturilor omului într-o epocă de stăpânire boierească.
Rețin o întâmplare ce caracterizează personalitatea acestui om de seamă care a fost doctorul Hasnaș.
În Gara Târgu-Jiu așteptau sosirea regelui Carol al II-lea. După câte îmi amintesc venea să participe la serviciul religios pentru pomenirea Ecaterinei Teodoroiu adusă spre a-i fi reînhumate osemintele în Mausoleul din piața Catedralei unde se află și astăzi.
Din autobiografia doctorului am desprins un fapt semnificativ privind persoana sa.
Toți îl așteptau pe rege într-o stare de adevărată surescitare. Notabilitățile prezente și foste, în frunte cu George Tătărăscu, prieten al lui Vodă, se găseau pe peronul micuței Gări din Târgu Jiu, fiecare dorind să-și vadă stăpânul. Era cunoscut faptul că acest Carol al II-lea ajunsese a fi mai mult temut decât iubit. Irascibil, convins că face o mare favoare acestui colț de pământ locuit de țărani, acceptând să le fie rege. Trăia și a trăit așa până ce a fost alungat din țară, departe de realitățile poporului care muncea pentru luxul și dezmățul în care se complăcea. Considera coroana și bogăția ca un fel de drept pe care o soartă nebună o oferă unui fiu tot atât de nebun. Lumea vorbea că a întreține o convorbire cinstită, cu păreri gândite, de la om la om, chiar cu demnitarii cei mai apropiați, era un lucru greu. De aceea, îi erau prieteni numai cei care știau să-i ghicească gândurile, părerile și ziceau ”da”, chiar când nu erau de acord, convinși că totul ar fi fost numai cum vrea regele, doar cu alți demnitari în locul celor cu idei mai bune. Iar oamenii considerau că e preferabil să-și păstreze posturile înalte decât părerile cinstite. Cea mai mare furie o avea gândindu-se la dreptul poporului de a vota, de a alege pe cine vroia din puzderia de partide politice. Oamenii nu-i cunoșteau preferințele și chiar dacă le-ar fi știut, nimic nu i-ar fi determinat să aleagă doar bărbații simpatizați de vodă. De altfel, poporul, în simplitatea lui, lua alegerile în serios. De aceea, până la urmă, n-a trecut mult și Carol al II-lea a desființat toate partidele politice, formând unul singur, propriul său partid, acela al Frontului Renașterii Naționale, cu șefi îmbrăcați în uniforme aproape militare, șefi pescuiți din toate partidele vechi, oameni recunoscuți pentru docilitatea lor față de rege.
Și acum acest rege sosea la Târgu-Jiu.
Mii de oameni, târgoveți în haine de sărbătoare, dar mai ales țărani îmbrăcați gorjenește, în frumosul port schileresc, străjuiau ambele părți ale bulevardului ce ducea de la gară spre centru. Unii veniseră din curiozitate, dar pe mulți îi scoseseră primarii de prin sate.
În sfârșit, trenul s-a oprit.
Onoruri, fracuri frânte de mijloc, sunete de muzică, flori înmânate de copii, ceremonialul rămas până în zilele noastre, chiar atunci când stăpânul nu-și mai zice rege, ci președinte. Numai că pe atunci astfel de spectacole constituiau o raritate.
Carol al II-lea se îndrepta spre mașina care îl aștepta la ieșire, când un omuleț cu mustața zburlită și cu chica părului în vânt s-a apropiat salutând demn. De cum l-a zărit, regele i-a spus, recunoscându-l:
– Dorești ceva, domnule senator Hasnaș?
– Da, majestate.
Și l-a apucat cu îndrăzneală de braț, arătându-i mulțimea de oameni de pe trotuare:
– Îi vedeți? Sunt mai ales țărani care au venit de la mari depărtări să vadă pe regele țării. Pentru ei e un eveniment unic în viață. De aceea, vă rog să nu vă urcați în automobil. Mergeți pe jos. Sunteți tânăr. Noi cei care v-am slujit, oameni mai vârstnici, vă vom urma la fel. Poporul trebuie să vă vadă măcar așa.
Carol al II-lea a zâmbit sub ochii înspăimântați ai demnitarilor cu care venise din Capitală și fără a mai spune un cuvânt a pornit-o pe augustele sale picioare, urmat de întreaga suită printre miile de țărani și târgoveți care îl aclamau în marea lor nevinovăție chiar ca pe un rege.
Iar unul dintre demnitari, probabil cel mai fricos, îi șoptea vecinului său, acolo mai spre coada cortegiului:
– Senatorul acesta Hasnaș trebuie să fie cam nebun. Nu-l interesează prea mult se vede cariera lui politică.
– Cert, că nu. Adevărata lui carieră este aceea de medic chirurg. De aceea și în politică n-a făcut altceva decât să utilizeze cuvântul drept bisturiu.
Era unul dintre foștii demnitari, care îl cunoștea pe doctorul Hasnaș și pierduse oarecum speranța că va mai fi repus cândva în altă demnitate.
*
Înainte de alegerile din 1946 despre care cândva se va scrie adevărata lor istorie…
Mă găseam împreună cu mai multă lume, intelectuali ai orașului, într-un chioșc de ziare și reviste. De fapt nu era chioșc, ci o adevărată prăvălie, un magazin pentru publicații.
În așteptarea ultimului ziar din București, se discuta despre candidații diferitelor partide politice în noile alegeri. O voce disprețuitoare s-a auzit perorând cu patimă împotriva doctorului Hasnaș:
– De ce-o mai fi candidând și omul acesta, care a fost de toate: și prefect și senator și în toate comitetele și comisiile orașului și județului, de unde a primit și a tot primit bani, dar urmele pozitive ale existenței sale nu se văd?
Vorbitorul era un oarecare avocat obscur, Mișu Rădulescu. Îl cunoscusem nu demult. O figură ștearsă, pe care vremea insignifianței sale așternuse patima invidiei, încât, privindu-l, aveai certitudinea că în fiecare clipă organismul său se intoxică din cantitatea nepermisă de fiere care i se varsă, revărsându-se peste paharul tolerat.
Va urma
SABIN VELICAN

1Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here