Sunt momente în care cuvintele ne devin puţine sau chiar riscă să devină prea puţin semnificative raportate la ceea ce simţim. De aceea rog să-mi fie iertată emoţia acestor rânduri.
Prietenul meu, bunul şi dragul meu prieten, domnul profesor Gigi Iliescu, domnul Gigi, aşa cum i-am spus întotdeauna, a fost un om cât un univers. Un univers al înţelepciunii şi liniştii. Timp de opt ani de zile am fost colegi la cele două şcoli, cea din Corobăi şi cea din Drăgoteşti. Stăteam de multe ori primăvara şi vara, atunci când eram, cum se spune în limbajul profesorilor, „în fereastră”, adică oarecum pauză de o oră între ore, şi vorbeam. Împreună aşteptam libertatea în anii ’80. Împreună vorbeam despre filosofia Orientului, în special cea a Indiei şi eram uneori supăraţi pentru faptul că în acea perioadă nu puteau fi traduse la noi multe cărţi din cauza cenzurii. Însă speram că va veni timpul când acest lucru va fi posibil. Da. Stăteam pe terenul de sport al şcolii din Drăgoteşti şi trăiam speranţa. Speranţa în libertatea care până la urmă a venit.
De aceea pot spune, în prezent, când domnul Gigi ne-a părăsit, simt cum o parte din tinereţea mea se întunecă şi se stinge asemenea unei lumânări în vânt.
Linişte şi înţelepciune, asta emana toată făptura bunului şi dragului meu prieten căruia nu o singură dată i-am vizitat biblioteca, mai ales pentru a împrumuta spre lectură anumite cărţi în limba franceză care nu erau traduse la noi şi pe care cu multă râvnă le cumpărase în timpul studenţiei sale, la Bucureşti, la Facultatea de Educaţie Fizică şi unde avusese ocazia să-l cunoască pe Ioan D. Vulcănescu, doctor în filosofia matematicii, fiu al fostului ambasador al România în India, un mare iniţiat în tainele gândirii orientale.
Da. Domnul profesor Gigi Iliescu era un univers. Şi astăzi, iată, în această iarnă cumplită, în această lume bântuită de frică şi de pandemie, ne lasă pe toţi cei care l-am cunoscut, iubit şi preţuit, mai săraci, infinit mai săraci!
Bunul şi dragul meu prieten, domnul Gigi, suflet mare (Maha Atma, în limba sanscrită, limba cultă a Indiei antice), ştiu că eşti undeva în eter, în Akasha şi ne urmăreşti. Dă-mi voie, dragă prietene, să citesc în limba lui Buddha, limba pali, începutul Temeiurilor Legii, Dhammapada:
Manopubbangama dhammã
manosettha manomaya;
manasa ce pasannena
bhasati va Karotiva,
tato nam sukhamanveti
chaya va anapayini.
Ceea ce în limba noastră română se traduce prin: „Minte precede toate stările mentale. Mintea este conducătorul lor; toate stările mentale sunt plămădite din gânduri. Pe cel care vorbeşte sau acţionează cu o minte pură, fericirea îl urmează asemenea umbrei care nu-l părăseşte niciodată.”
Da. Şi acel Decembrie 1989, acel moment de neuitat, ne-a găsit tot împreună. Tot împreună ne-am trăit libertatea şi începuturile ei.
Şi pentru că am învăţat dintr-o altă cartea a Indiei, din Bhagavat Gita, detaşarea de fructele acţiunii, ne gândim acum la o altă Gita, la Astavakra Gita pentru linişte şi liniştire: „Dacă rămâi cufundat în conştiinţă, privindu-te pe tine însuţi ca fiind diferit de corp, chiar în acest moment vei fi fericit, plin de pace şi eliberat de înlănţuiri”. Aceasta este ceea ce în aceeaşi limbă se spune moksa (eliberarea).
Dar, mai ales, creştini ortodocşi fiind, să căutăm Isihia, liniştirea prin rugăciunea inimii, cea spusă zilnic de călugării de la Athos, dar şi de cei de la noi, de la Frăsinei: „Domne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!”
A fost un om cât un univers. Şi iată, acum, ce iarnă cumplită. Ce iarnă şi ce timpuri trăim, când, vorba poetului Lucian Blaga, „a intrat o boală în lume”. Şi ne regăsim pe noi înşine îndureraţi şi infinit mai săraci, acum, când prietenul nostru, când bunul nostru prieten, domnul Gigi Iliescu, ne lasă infinit mai săraci!
Adio, prieten bun şi drag! Adio, domnule Gigi!
Lazăr Popescu
