“Prin grija patologică de a n-o pierde, puterea dă naștere unor monstruozități. Detronându-i pe ai săi, tiranul satisface apetitul de a ucide, el fiind convins că orice e împotriva lui, e împotriva țării. Ceea ce face e din rațiuni de stat, nu personale, afișând convingerea că fără el, țara dispare… Unii cred că dictatorii rezistă prin aparatul represiv ce și-l alcătuiesc cu o pricepere diabolică. La început da, aparatul represiv este hotărâtor. Dar mezeria, teroarea cresc, aparatul represiv nu poate prolifera pe măsură și atunci hotărâtoare, în menținerea tiraniei e obișnuința oamenilor cu modul de viață impus, cu metoda de a oferi din cînd în cînd o măruntă satisfacție care-i face pe supuși să creadă că, „ totuși, nu e dracul chiar așa de negru” .Progresăm. Merg treburile. Și încîntați de momeli meschine, aplaudă cu enrgie trecerea triunfală a tiranului printre ei, jucînd rolul democratului, al omului „din popor” sau de cel mai iubit fiu al nației” .
Romanul a apărut la Editura ‘’Actual’’,Cluj-Napoca, format academic, 365p. Ediție îngrijită de Corina Mădălina MILLO. Studiu introductiv de prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA. Motto-ul romanului Pacient în Galapagos ’’Să nu crezi în poveștile de vitejie ale ostașului care nu le poate pecetlui cu rănile sale’’(Nicolae Iorga). În studiul introductiv se spune:’’Spirit integru, tenace, ținând mereu la statutul asumat al modestiei și discreției, de o intransigență sigură pe sine ce nu se negociază cum s-a văzut în confruntarea cu intenția de discreditare și demolare a Poetului national, bătălie culturală câștigată, însă, cu prețul vieții, sfârșind misterios dar în chip eroic, Pompiliu Marcea a scris în anii din urmă, mai exact în 1983, un roman cu subiect deopotrivă românesc și exotic, ‘’Pacient în Galapagos’’. O asemenea scriere, pentru cine cunoștea pe autor și evenimentele culturale mai recente în care omul de cultură se implicase, totul trimitea destul de clar ori chiar translucid la registrul biografic și tumultul anilor ’80,-nu putea fi tipărită în țară. Să precizăm dintru început, romanul își plasează acțiunea în lumea medicală, mai exact spus în mediul sanatorial al unor stabilimente. Desigur, o bună cunoaștere a cadrului în care scriitorul își urmărește personajele ne duce cu gândul la faptul că intenția primară a scriitorului a fost aceea de a da examen la Medicină, dar, precum Alecsandri la Paris, oripilat de disecțiile pe cadavavre, tânărul s-a reorientat, dând apoi examen la Filologia bucuresteană, terminată ca ’’șef de promoție’’ și fiind reținut în cadrul Facultății de limba și literatura română (mai întâi ca preparator sub îndrumarea lui Tudor Vianu, după care va urca toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor, șef de catedră, prodecan etc.) PACIENT ÎN GALAPAGOS este o scriere mărturisire , oarecum terapeutică , încifrând o experiență de viață menită a-i explica personalitatea fermă și multe din întâmplările/atitudinile vieții, așadar o scriere cu valoare testamentară, iată de ce este ea unică în biografia lui Pompiliu Marcea, care, la vârstă deja semicentenară, își propunea să abordeze beletristica, mai exact romanul…Autorul era conștient că mesajul romanului său avea un impact imediat, scenariul epic fiind cu atat mai ușor de decodificat cu cât evenimentele la care trimitea biografia unor personaje era prea apropiate în timp, altfel zis ecourile lor nu se stinseseră.Sub acest aspect, având în vedere realismul situațiilor și faptelor de viață evocate, ar fi foarte instructiv și pilduitor un studiu special, un fel de ’’tablă a numelor’’,în care să fie devoalată identitatea fiecărui personaj în parte, criptat de autor fie cu onomastică românească, fie mai ales cu nume din patrimoniu culturii latino-americane. Căci o spunem cu convingere, Pompiliu Marcea ne-a lăsat această unică scriere documentar-beletristică, în maniera unui ’’roman a clef” cu elemente conexe, ca autobiografie, alegorie, truc narativ (tehnică folosită în teatru și cinema ) mărturisindu-se în fața posterității într-un mod ”decent”, decența fiind una din liniile psiho-comportamentale ce-i înnobilează portretul. Multe personaje din preajma profesorului și cărturarului Adrian Ionescu (protagonistul –narator sub identitatea căruia îl găsim pe autor) sau a sud-americanului Rinaldo Jesus (un alter ego, cu nume predestinat, destul de străveziu) sunt recognoscibile. Sunt sigur că mulți care au trait în apropierea profesorului-scriitor pot identifica, nu cu mult efort, personajele, fie ele și exotice, care populează opera lui Marcea (dar, cum se știe opera literară, în general, asumându-și intrinsec principiul transfigurării estetice, este altceva decat ‘’copie’’ a realităților). Este vorba de un text cu caracter complex, de o acută reflexivitate, deopotrivă roman social și de moravuri, erotic, eseistic, filosofic, dar și politic (totul în ‘’travesti’’), de vreme ce avem a face cu întâmplări și evenimente petrecute în anii ”80 ai societății românești (sec. XX),în paralelism tematic cu ceea ce se întâmplă în Republica Socialistă Galapagos, de fapt una și aceeași complexă problematică social-economică și cultural-politică…Scris în perioada ianuarie-noiembrie 1983, romanul Pacient în Galapagos este o scriere ”esopică”și poliedrică în bogata-i cuprindere și semnificație,având ca motto o sentență aparținând marelui istoric și pedagog cultural, atât de prețuit de Pompiliu Marcea, Nicolae Iorga:”Să nu crezi în poveștile de vitejie ale ostașului care nu le poate pecetlui cu rănile sale”. Cu alte cuvinte, vrea să spună autorul, nu cu ”povești” vom avea a face în lecturarea textului, ci cu fapte scrise cu sânge, cu răni încă nevindecate, aduse în pagină de o conștiință verticală, onestă, moștenită dintr-un neam de ”plugari milenari”de profesorul și literatul Adrian Ionescu, pornit din Colibașii Gorjului ca să-și facă educația dorită și un rost în viață. Recent internat la ”Elias”, acesta își rememorează deseori parcursul greu al vieții, învingând tot felul de greutăți și impedimente grație unei voințe de nezdruncinat de a schimba pentru întâia oară ”sapa-n condei și brazda-n călimară” cum zicea Arghezi în ”Testamentul” său ”Cuvinte potrivite”(1927):”-Cred că da, am trecut prin multe, ca elev (la Școala Normală din Tg-Jiu,n.n.) mergeam pe jos 25 de kilometri săptămînal,sîmbăta, pentru că n-aveam bani de tren, am tras cu dinții de carte , eu nu altcineva, ca să fiu printre primii, să am bursă, fără de care nu puteam face față, părinții de-abia puteau sa-mi facă o haină de dimie,iar primii pantofi și primul costum de haine civilizate le-am avut în clasa a șeasea, în 1948, cînd am luat premiul I la un concurs literar pe țară. Imi aduc și acum aminte tema: Munca în literatură. Premiul I pe țară, mă înțelegi? Eu singur. Nu am nici un chef să-mi împart meritele cu altcineva.” Dintr-un aluat granitic și rămas fidel unor convingeri de nezdruncinat, manifestând un simț de-a dreptul justițiar pentru mostenirea culturală, dezavuând procedeul restituirii trunchiate, manipulatorii, Adrian Ionescu este, în fond, o fibră țărănească autentică, nepervertită, convins, cum spune deseori în roman, că vine dintr-un neam milenar care a reușit să dea, floral, în vârf ”rodul durerii de vecii întregi” și să schimbe pentru prima data ’’sapa-n condei și brazda-n călimară’’, potrivit asumatei mărturisiri argheziene.Încă din primele rânduri, aflăm că într-un salon al spitalului bucureștean sunt repartizați patru suferinzi, cu varii probleme:un dascăl de filosofie în vârstă ’’cu convingeri de poligam’’ (Niță), un ofițer pensionat (col. Cioran, necruțător cu poetul consătean Emilian Stoica, cunoscut în lumea literară), un preot convins că ’’fără religie omul e fiară ’’(părintele Veniamin) și naratorul: ’’Să mă prezint: Adrian Ionescu, gazetar și profesor de istorie și, și la nevoie dacă vreți literat’’.Sunt de remarcat cofruntările peripatetice, cam electrice, ale spitalizaților amintiți, pe varii teme, romanul deschizându-se pe acest ton înalt al considerațiilor și reflecțiilor pe teme filosofice, religioase aplicabile sau nu la viață. Antrenați în astfel de discuții de acută problematică, filosoful, colonelul, părintele și naratorul Adrian Ionescu își susțin proprile concepții, problematica respectivă fiind întoarsă pe toate fețele, cu argumente pro și contra, ca într-un peripatetism de fervori aristotelice… Se discută despre politică mai exact ’’pedagogie politică’’, aducându-se în atenție cazul primarului ’’cu multe mandate’’, mai grijuliu cu opozanții decât partizanii fidelizați. Ofițerul deschide discuția despre dictatori și tiranii, modele sociale existente de-a lungul istoriei omenirii: ”-Poate tiranul chiar crede sincer că cine e împotriva lui e împotriva țării și atunci facea totul din rațiuni de stat, nu personale. Convins că e predestinat, că fără el dispare țara, în numele căreia comite sacrificarea atîtor oameni admirabili, el e de bună credință.” Foarte interesante, dicuțiile ample, pe varii teme, la care sunt antrenați pacienții, conferă romanului un caracter absolut reflexiv, ceea ce, de fapt, remarcă și dr. Dincă, care-l întâmpină pe vechiul amic cu replica:”- Adrianule, repetă Tudor, cred că sîntem prea abstracți ceea ce nu probează deloc, în treacăt fie spus, că sîntem și inteligenți, adică eficienți; abstracția e mai mult o metodă decît o virtute. Să fim puțin mai tereștri! Îți vin cu o scenă dintr-o familie primitivă.” Se discută despre ”Literatura ca mitomanie, ca ficțiune perversă, ca balivernă scornită de minți uneori obsedate de sex, de hipersexualism, o compensație a hiposexualismului”. Precum și despre ”educarea omului nou etc. Ceea ce teoretic, este excelent. Dar numai teoretic și numai pentru insul evoluat”: ”Și-apoi noi sîntem la început, zidim ceva nou, dar nu cu aceleași cărămizi anacronice și, chiar dacă o vreme putem pierde, cîștigul ulterior va fi enorm.” Desigur, teza ”omului nou” aflată în documentele programatice ale partidului și statului comunist, împărtășită de Adrian Ionescu, este enunțată astfel:” –Fără ținta omului nou, superior, orice cuceriri sînt derizorii. El, omul nou, va fi cea din urmă și adevărată cucerire.Și cînd se vor crea toate condițiile, acest om va apărea: strălucitor, frumos, superb! De altfel greșiți ignorînd ivirea, de pe acum, a atîtor germeni dătători de speranțe, atîtea exemplare umane splendide! Vă luați, cred, mai degrabă după literatură decît după realitate.” Teză întîmpinată de părintele Veniamin astfel: ”Revin la avantajele religiei, (…) Fără religie, omul e o fiară.” Dar internații sunt antrenați și în discuții mai terestre, despre ”câini sau pisici” bunăoară, cu păreri pro și contra, temă față de care naratorul mărturisește că ”rămîn un iremediabil caninocid și vreau salvarea omucidului!”… ”Și cam acesta era stilul discuțiilor noastre, consemnează povestitorul. Ne erau suficiente prin ele însele, nu prin cine știe ce pretenții descoperitoare. Eram oameni lucizi fără infatuarea omniscienților, a dictatorilor de conștiințe. Autorul face loc unor interesante întâmplări istorice, fapte sociale și politice, personalități ale Galapagosului (și Cordiliei) de ieri și de azi, în general dezbate”problematica națională” a Republicii Socialiste Galapagos, de parcă ar vorbi despre istoria românească mai veche sau mai nouă, desigur în cheia unei evidente specificități aluzive (doar avem a face cu un “roman a clef”). Dar fără putință de tăgadă sunt referirile la fapte și întâmplări din viața scriitorului Pompiliu Marcea. Alegem din angrenajul mărturisirii gazetarului și literatului Rinaldo Jesus (alias autorul) două indelebile și indimenticabile ”episoade”, reactualizând totodată contextul cu proba documentului inamovibil :replica dată unui critic literar sovietic și implicarea în ”scandalul” apariției vol IX din Publcistica eminesciană, care a stârnit reacția șefului cultului evreiesc în România, rabinul Moses Rosen. Amintim, mai întâi,că în 1983 (când era gata de tipar și vol X din Eminescu-Opere), în ‘’România literară’’,universitarul Pompiliu Marcea ia atitudine împotriva criticului sovietic Pimen Buianov care în articolul ’’Cu pumnii împotriva adevărului’’, publicat în ’’Literaturnaia Gazeta’’, critica aspru trilogia românească ‘’Pumnul și palma’’ a lui Dumitru Popescu apărută la Editura Eminescu (1980-1982)’’,în privința evocării ’’tendențioase’’a unor aspecte româno-ruse.
Pompiliu Marcea reproșează în articolul ’’Cu foarfecele împotriva adevărului’’ (publicat în paralel cu articolul criticului rus, pe două pagini de revistă),’’cascada de neadevăruri, invective și etichetări denigratoare, de o gravitate excepțională’’ care’’eludează cu desăvîrșire conținutul de idei și semnificațiile romanului și construiește după bunul său plac o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mînios și amenințător , o combate înverșunat’’, într-un ’’atac lipsit de responsabilitate și onestitate elementară, de natură să împieteze asupra relațiilor, atît de cordiale, principiale și tovărășești dintre scriitorii celor două țări’’ (regretatul profesor gorjean V. Andrițoiu compara gestul de mare curaj al lui Marcea cu acela făcut de Arghezi prin publicarea în 1943 a pamfletului ‘’Baroane’’, în care poetul îl batjocorea, făcându-I cu ’’cu lături și oțet’’, cum se spune, pe gauleuiterul Germaniei hitleriste la București, fapt pentru care poetul va fi internat în Lagărul de deținuți politici de la Tg-Jiu, în perioada 2 octombrie – 20 decembrie 1943). Replica polemică data criticului rus îi sporește literatului și ziaristului Rinaldo Jesus celebritatea.O delegație ’’nordică’’( ‘’nordici’’ din roman sunt ’’occidentalii’’) vine să-i ia un interviu, pe considerentul :’’ –Mi-a plăcut corectitudinea Dumneavoastră: pe o pagină reproduceți recenzia la Palmada, pe pagina alăturată răspunsul Dumneavoastră. Excelent!’’ Dar miza era una politică, după cum apreciază însuși intervievatorul Capone:’’ Răspunsul Dumneavoastră este de o fermitate neobișnuită în polemica cu parșii. / Nu credeți că în ultima vreme, mai ales sub noua conducere , parșii adoptă o atitudine mai dură față de vecini? Nu numai față de dumneavoastră. Cordilezii au fost, de asemenea în presa parsă.’’ În răspunsul dat, Rinaldo Jesus, alias Pompiliu Marcea, obiectează că în 1953 literatura romînă avea deja patru scriitori demni de premiul Nobel: Amintore[Arghezi,n.n.], Broma[Blaga,n.n.], Calderon [Călinescu,n.n.], Sevilla [Sadoveanu, n.n.]. Pe varii motive au fost respinși, Nobelul fiind atribuit lui Churchill (Angletere), autor de Memorii. Vorbiți despre egalitate, echitate, dar țările mici, precum a noastră, sînt excluse de la festinul vieții.’’ …Dar evenimentul care l-a consacrat pe Pompiliu Marcea drept un cărturar de un activism patriotic aparte este legat de apariția vol.IX din Publicistica lui Eminescu (1980) și de intervenția intempestivă din anul următor a șefului rabin Moses Rosen, la Academia Română și la forurile de partid și de stat, ca volumul, cuprinzând articole ’’antisemite’, ’’xenofobe’ să fie topit. Volumul a apărut toamna, fusese difuzat deja, intrase și în unele biblioteci de peste hotare, iar intervenția șefului mozaic a fost întâmpinată cu fermă justițiaritate de universitarul și literatul român, acesta demontând punct cu punct învinuirile Poetului național. Va urma
Ion Marcea
