In memoriam

1044

Profesoara Elena Roată, o lumânare arzând o viață spre a-i lumina pe liceeni și pentru a întreține focul pe vatra culturii și literaturii gorjene

,,Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!”
-George Cosbuc-

Sinistra veste că profesoara Elena Roată, care o viață întreagă, prin natura profesiei, a fost o itinerantă pe cărările spirituale, prin „patria de cuvinte”, de enunțuri și idei, slujind cu credință și devotament limba maternă, avea să rămână fără cuvânt și fără suflare, trecând „de-al lumii hotar”, chiar în preziua Limbii Române, ne-a îngrozit și ne-a tulburat profund. Ce lucru straniu?! 30 august avea să fie ziua ei fatală. După înțelepciunea poporului ,,și-a dat sufletul”. Cui? Celui care i l-a dat, Creatorului.
Am cunoscut-o îndeaproape chiar în tumultoasa ei tinerețe didactică, pe când era dornică de afirmare, probabil, preocupată de a nu fi mai prejos de ascendenți care au îmbrățișat aceeași nobilă profesie de dascăl. De la început am fost încântat de abilitățile sale intelectuale, pe deasupra având și darul elocinței.
Pensionar din 2000, eram totuși ,,la zi” cu ascensiunea sa profesională.
Câteva repere din viaţa-i se impun a fi scoase în revistă. Născută la 20 mai 1961, în Municipiul Tîrgu-Jiu, a urmat cursurile școlii generale și ale liceului în această localitate, după care a absolvit Facultatea de Filologie a Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Pierderea prematură a părinților a marcat-o toată viața. Prin concurs, a ocupat catedra de limba și literatura română de la Colegiul Național ,,Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, o citadelă a învățământului gorjean. Din dorința de a se perfecționa în specializarea aleasă, a obținut doctoratul în filologie cu teza ,,Lirica lui Lucian Blaga sau despre mersul găndirii producătoare”, tipărită recent la Editura Eikon din Cluj-Napoca, prefațată de exigentul Eugen Negrici, care s-a dovedit mai puțin darnic cu acordarea de doctorate.
Ani în șir a condus cercul profesorilor de limba și literatura română și a făcut parte din Comisia națională de evaluare a manualelor școlare.
De asemenea, a îndrumat apariția revistei școlare ,,Jiul”, iar în calitate de metodist pe lângă Inspectoratul Școlar Județean Gorj a efectuat inspecții speciale pentru obținerea gradelor didactice. A făcut parte din comisii de examene pentru titularizarea profesorilor de specialitate. În fiecare an a pregătit olimpici pentru faza națională.
Demnă de remarcat este activitatea de organizare, nu lejeră, a unor întâlniri cu elevii liceului cu personalități cu notorietate în cultura românească: Octavian Paler, Solomon Marcus și alții.
Pe lângă teza de doctorat numărând 302 pagini, a mai dat publicității lucrarea cu titlul “Pompiliu Marcea sau Despre vocația muceniciei literelor românești” Editura Punct, Târgu-Jiu, 1998, de asemenea se află printre coordonatorii scrierii “Școala târgujiană”, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2005. A fost și consilier municipal.
Cu trudă, cu toate făcute cu cap, atinsese cotele cele mai înalte ale profesionalismului didactic. Și-a desfășurat activitatea profesională într-o mare măsură apostolică, și-a iubit profesia până la patimă, s-a identificat cu ea. Era prezentă în toate acțiunile didactice, culturale și literare, trăite cu o asemenea intensitate, de parcă era ,,numai nervi”, expresia aparținând lui Tudor Arghezi.
Cu regrete, sănătatea șubredă și vârsta înaintată nu mi-au permis să fiu în cortegiul conducerii pe ultimul drum.
Cu sinceritate mărturisesc că, având în vedere ținuta profesională și comportamentală, ambele impecabile, ale profesoarei Elena Roată, mă așteptam ca în acele zile negre, îndoliate, să citesc coloane întregi de transmițători de condoleanțe în ,,Gorjeanul”, dimpotrivă, spre stupefacția noastră, ne-a produs un sentiment dezolant marea absență a Colegiului Național ,,Tudor Vladimirescu”, acolo unde ani în șir, numărabil în zeci de generații, și-a scuturat polenul minții sale în cugetele liceenilor.
Oare uităm că viața pământească e trecătoare și ,,C-o moarte toţi suntem datori”!? Singurul care a încercat să salveze indolența colegilor de breaslă a fost profesorul universitar Ion Popescu-Brădiceni, prezent în ,,Gorjeanul” cu un articol dedicat celei dispărute.
Inspirați au fost salariații ARTEGO, pentru care merită toate laudele, de a da publicității, în „Gorjeanul”, în semn de omagiu celei repauzate, poezia ,,Mortua est!”, de Mihai Eminescu.
O palmă grea dată celor nepăsători!
Nu mai puțin inspirați au fost cei care s-au ocupat cu tehnoredactarea ziarului, având în vedere că au reprodus poezia pe fond negru. Cinste lor!
Același sentiment dezolator l-am trăit aflând de absența reprezentanților instituțiilor gorjene, unele conduse de colegi ai dânsei.
Roger Martin du Gard, prozator francez, deținătorul Premiului Nobel (1937) spunea: ,,Ceea ce este mai important nu se învață în școli: adică să ai caracter.” Profesorii, formatori de caractere, știau că nu se poate conviețui normal fără un sentiment de empatie, de înțelegere și compasiune față de semeni.
Nu-mi dă pace o firească întrebare: Cum e posibilă o asemenea indolență față de o valoare umană?!
Ion Caraion, pseudonimul scriitorului Stelian Diaconescu, spunea că ,,E timpul să se scumpească prețul omului”. Aș veni cu o completare: E timpul să se scumpească prețul oamenilor valoroși care pleacă cu duiumul în lumea largă, fără gând de întoarcere, spre marea nepăsare a politicienilor.
În asemenea împrejurări, deloc favorabile, îmi stăruie în minte versurile unor începători ai poeziei românești. Primele aparțin lui Barbu Paris Mumuleanu, ,,glas cu durere”: ,,Vremea-nalță și ridică,/ Vremea face, vremea strică,/ Vremea suie și coboară,/ Vremea surpă și doboară,/ Vremea bucură,- ntristează,/ Suie-n tron și detronează.” Ideea lirică din aceste versuri capătă splendoare, strălucire, în celebra ,,Glossă” a lui Eminescu,
Și versurile poetului Vasile Bob Fabian preluate și de Eminescu, par a fi și ele de actualitate: ,,S-au întors (Sic!) maşina lumii, s-au întors (Sic!) cu capu-n gios,/ Și merg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos”.
După religie, moartea este o anticameră a nemuririi.
Aflat sub influența unei lecturi proaspete a unei cărți sub semnătura savantului Dumitru –Constantin Dulcan, se spune că în lumea de dincolo, într-o altă dimensiune, adică situată dincolo de universal fizic în care ne aflăm, pe baza cercetării experimentelor morții clinice, adică acea stare în care o persoană traversează toate etapele morții biologice, dar nu definitiv, având loc o reluare a funcțiilor vitale, spontan sau la intervenția medicilor, cei plecați de pe Pământ au pătruns într-o lume feerică ,,cu ființe de lumină pline de iubire” şi nu s-ar mai întoarce.
Pentru pământeni, moartea ascunde încă multe mistere.
Bine-ar fi ca profesoara Elena Roată, pentru tot ce a făcut în această lume pământească, ca o recompensă, să aibă parte de o lume mai bună și mai dreaptă, mai iubitoare.
Iertat să fiu, doamna profesoară Elena Roată, că v-am tulburat somnul cel de veci! Totul a pornit de la dorința de a vă readuce în lumea din care ați plecat.
Să vă iubească și Cerul, și Pământul!
Fie ca amintirea doamnei profesoare Elena Roată să stăruie peste timp, să devină o veșnicie!
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here