În dialog cu viitorul

308
arcade„Sculpturile, casele şi planurile de oraşe, nu sunt (în ceea ce mă priveşte personal) decât una şi aceeaşi manifestare a unei armonii stimultoase în sânul unei societăţi”. (Le Corbusier)
A deveni mereu, din nou tânăr, constituie confruntarea firească cu viaţa. Perisabilitatea biologică şi de comunicare între indivizi, generaţii şi viziuni, poate fi doar amânată. În această curgere a timpului, urbanismul este, poate cel mai dinamic stimulator al progresului, idei de înnoire şi aşezare a realităţii, în unicitatea profetică, mântuitoare a fiinţei.

Dăinuim şi rămânem cu ceeace gândim şi mai ales, cu ceeace înfăptuim.

Organizarea spaţiului în care respirăm, volumele, plastica construcţiilor, culorile definesc personalitatea individuală şi colectivă.
„Arhitectura bună se parcurge; atât la exterior cât şi la interior. Arhitectura proastă este legată (imobilizată), dependentă în considerarea ei de un punct fix.” (Le Corburier)
Eroarea conceptului dominant, aroganţa soluţiei, ruperea „binomului” locuinţă-intimitate, alterează simţurile, confortul emoţional, dar mai ales relaţia fiinţă-natură, mediu.
Ne mişcăm liberi doar în spaţiile verzi.
Aici suntem în siguranţă, contemplaţia ne odihneşte ochiul, iar mişcarea pasului este firească, descifrându-ne jocul copilăriei şi maturitatea deciziei.
Terapia urbanismului, prin impactul său, echilibrează stări psihologice, evidenţiind postulatul lăsat omului de la creaţiune: locuieşte, munceşte, circulă şi relaxează-te, căci „soarele răsare, apune şi din nou răsare”.
Echilibrul, mediu-viaţă-modernitate, rămâne legea imobilă, eternă a vieţii. Credinţa şi contemplarea cerului, ne ridică, proiectând aspiraţia omului spre lumi şi locuri veşnice, accesibile căci Dumnezeu a grăit:
„Stăpâneşte, lucrează grădina şi apără pământul. Eu te-am ales ispravnic”.
Consideraţiile subliniate în acest eseu, sunt rezultatul evaluării personale a proiectului de urbanism şi modernizare – în sensul constructiv al termenului – al centrului civic „metropolitan” am spune al urbei de pe Jii.
Apreciem şi „contabilizăm”, efortul uman, dinamica desfăşurării lucrărilor, ordinea şi profesionalismul şi fireşte meritul ce se cuvin echipei, căci fără acest „instrument” democratic, cât poate fi, finalitatea ce se vede, nu ar fi fost posibilă.
Era nevoie de o regândire a spaţiului, destinat fireşte, componentei economice şi de refacere spirituală a centrului civic amintit?
Noi răspundem. Era nevoie şi amânarea unei asemena decizii ar fi fost inadecvată. Includerea în acest proiect a sistematizării căilor de acces, stradale şi pietonale, aducerea în zonă de noi echipamente, mobilier de „ultimă generaţie”, refacerea şi armonizarea faţadelor unor construcţii arhitecturale, de o deosebită valoare istorică de patrimoniu şi spirituală, punerea sub incidenţă, printr-o reală vizibilitate a amănuntului pictografic, compoziţional şi de esenţă, delimitând epoci, tradiţii, moşteniri, ce definesc acest spaţiu al ţării Jiului de Sus, drept românitate, ce vine din vremi de început.
Elementul de modernitate (soluţia) echilibrează, armonizează şi impune conceptul brâncovenesc al vetrei, cele ridicate din piatră, ca letopiseţ, cazanie şi viziune integratoare.
În registrul arhitecturii peisagistice, subliniem echilibrul regândit, al raportului urbanistic dintre un fond de construcţii fără efect personificat şi spaţiul verde generos, reconfortant, activând o terapie, de prea multe ori ignorată.
Stereotipia „blocului”, virulenţa volumului, rece şi impersonal, asprimea liniilor ordonate fără simţire, al multor edificii din zonă, este benefic diminuată într-un dialog ce se reverberează în sensibilităţi motivate.
Omul modern, apăsat sau mai degrabă alergat de scurgerea timpului, are în limbaj şi acţiune o retorică ultimativă, ca şi cum binele public, binele cetăţii, ar fi adevărat, doar pe apucate. Depăşindu-şi condiţia, acest comportament are meritul înfăptuirii, căci binele obştesc pune… ştampila.
Nu putem concluziona, în încheierea eseului, în afara unor observaţii critice şi de gestiune administrativă, ce pot fi subiective, dar în niciun caz pasagere şi inoportune. Atitudinea firească, gospodărească a fiecărui locatar al urbei, sau vizitator, faţă de această investiţie, este crucială în dăinuirea ansamblului şi a costurilor de întreţinere. Grija responsabilă, pentru ordine, curăţenie şi respect public, va defini personalitatea individuală şi colectivă.
Activarea, prin procedee de profil, a unui control riguros şi permanent al modului în care faţadele refăcute, sau ale clădirilor noi, respectă cerinţele acestora, culoare, elemente decorative, etc.
O faţadă poate fi îmbrăcată într-o haină de crin sau din contră, într-o „mantie” din hârtie creponată, de carnaval sau de… „câlci”.
În încheierea intervenţiei mele, aduc în actualitate, opiniile şi precizările arhitectului vizionar al epocii moderne, Le Corbusier: „Conştiinţa, această grijă făţarnică faţă de semeni, de nevoile profunde şi naturale ale omului, o descoperim studiind FOLCLORUL”.
Arhitectura este o sinteză a artelor majore.
George DUMITRU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here