1. Romanul lui Mircea Tutunaru intitulat „O viaţă între iubire şi trădare” întresituează onticul la mijloc de bine şi rău, care-s antinomice, care se exclud reciproc prin… crimă oripilantă.
Şi totuşi personajul propus de Mircea Tutunaru într-o proză cursivă, tradiţională, dorică, a existat, iar povestea lui suprapune ficţiunea peste document, fabulaţia peste istoria unor ani. Învăţătorul, devenit ofiţer de front, Nae Trolan, urmărit de Securitate, acoperă cu succes o intrigă narativă, un spaţiu existenţial de/în criză politică morală şi un „deşert” de laşitate dublată de omenia gorjeanului simplu la antipod.
Limba la care recurge scriitorul Mircea Tutunaru împacă vorba populară cu expresivitatea stilistică, verbul dinamic cu descrierea infrarealistică. Este în scriitura propriu-zisă acea invitaţie la reflecţie şi la judecată etică.
Şi tot lecturând romanul, am realizat că prozatorul se circumscrie categorial obsedantului deceniu, că aprofundează acelaşi teren ca şi D.R. Popescu, Eugen Barbu, Marin Preda, Radu Aldulescu, Constantin Ţoiu, Adrian Alui Gheorghe, Lazăr Popescu şi alţii ca ei. Că eroizează un protagonist al unei trame/drame de referinţă pentru o epocă zdrobită de şenilele tancurilor germane mai întâi şi sovietice mai apoi.
Erotikonul Ancuţei cu Nae Trolan descinde din Liviu Rebreanu, George Călinescu, Camil şi Cezar Petrescu, G.M. Vlădescu, Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, întrucât abordează evenimenţialul de-o manieră lapidară, transepisodică, fixată pe detalii semnificative, ca de exemplu cele identificatoare în Securişti pe adevăraţii duşmani ai poporului, legat mai degrabă de natură, ritual, sentimentul de iubire, obicei, credinţă, înţelepciune strămoşească, decât de ticăloasa luptă pentru putere, pentru instaurarea unui socialism şi comunism de… păgubos împrumut şi profanarea prin genocid a sacralităţi, memoriei din templele unei statornicii de neclintit dintre fruntariile demnităţii naţionale, grefate pe vatra unui getodacism originar-universal.
2. R.–M. Albérès ar circumscrie microromanul lui Mircea Tutunaru în optica unui «realism măsurat», dar şi în aria neorealismului spaniol-italian. Picarescul modern şi tragismul istoric îl repoziţionează pe Nae Trolan într-un luptător pentru libertate, pace, adevăr şi dreptul la autodeterminare fenomenologico-ontologică, exact în viziunea configurată de Heidegger, Sartre, Kierkegaard, Camus, în Europa.
Tehnica ce şi-o apropriază naratorul doric, dar şi oarecum implicat în conştiinţa „retrovizoare”, prin condiţia umană (vezi opera unor Malraux, Saint-Exupéry), glisează curajos spre romanul mitopoetic (H. Broch, G. Bălăiţă), întrucât eposul haiducesc rezonează cu o asemenea intuiţie. Astfel pistolul este pentru eroul frontal „ca o fiinţă, ca un frate”; forţele securiste şi comuniste îl hăituiesc, „ca pe un lup de care se feresc să nu le atace turmele de oi”; Lia „îl privea cu drag pe Nae, obrajii i se îmbujoraseră şi ochii îi străluceau, iar trupul îi ardea ca focul din vatră”. Lăutarul „îşi dregea glasul cu un pahar de vin rozaliu şi limpede ca apa de izvor”.
Figura lui Nicolae Trolan se metamorfozează în emblemă/ efigie/ pattern/ model al românului liber; „luptător foarte bun şi nu se dă uşor bătut”. Dimpotrivă, în „lupta de la Chivadaru”, Nae, Ionel şi Grigore, pădurarul Dinu, părintele Grigore Vârtopeanu, popa Ilie (omul de legătură al partizanilor anticomunişti/ antibolşevici – n.m.) îşi dovedesc din plin trăsăturile de panduri Vladimireşti, dar şi de continuatori ai tacticilor de bătălie moştenite de la Spartacus. Citez: „– Măi, băieţi, când vor veni „prietenii mei”, securiştii, voi să daţi drumul pe rând la câte o roată din aia de car, din cele pe care le-am aşezat eu aci pe deal împreună cu Ionel. În ele să puneţi paie, pulbere de puşcă şi cartuşe oarbe, şi apoi să le daţi drumul în vale spre ei, să nu uitaţi să daţi foc înainte de a le da drumul la vale. Bine?”.
„Teatrul de război” de la Chivadaru descinde dintr-o tradiţie romanescă posthomerică, dar şi postrobinhoodiană, recte walterescottiană. Acelaşi R.–M. Albérès ar contextualiza „O viaţă între iubire şi trădare” pe undeva pe aliniamentul Alexandre Dumas, Victor Hugo, Honoré de Balzac.
Citind cu atenţie – plăcerea lecturii îi va surveni imediat protagonistului care se lasă captivat de viaţa revoluţionară a lui Nicolae Trolan. Cititorul acesta, care încă n-a avut acces la un asemenea trecut ocultat de-o Europă cu două feţe (un ascunsă şi o alta la vedere, cea dintâi malignă şi cea de-a doua benignă, că te cutremuri de-atâta perversitate şi făţărnicie – n.m.) are prilejul să se înstăpânească aletheic în propria-i istorie încetând să se identifice cu un personaj ca să se identifice cu conştiinţa omniscientă a romancierului. Lectura romanescă încetează de-a mai satisface o nevoie de evaziune sau de analiză, spre a exprima o voinţă de putere interioară, capabilă să-şi exteriorizeze principiile imperative şi coordonatele unei intransigenţe oportune social şi politic, etic şi moral.
Cuvânt înapoi – O atitudine şi o opţiune, exemplare
Dacă aţi lecturat deja romanul va trebui să-mi fiţi de acord. Nicolae Trolan se mişcă în teritoriul său de aventură existenţialistă, de-o manieră similară luptătorilor scoşi din uitare de scriitorul şi editorul de excepţie Dan Gr. Pupăză (în acest sens vă invit să-i cereţi cărţile, de-o fascinantă racordare la realitatea de frontieră – n.m.).
Mircea Tutunaru scrie la obiect, zugrăveşte tablouri epice, simte omul providenţial şi-i reliefează cu o naturaleţe dezarmantă portretul. Include cu o necesară artă a suspansului povestea în poveste, care simte harul şi darul contopindu-se într-o plenitudine ciclică şi conectată (mai degrabă reconectată) la dimensiunea tragică, violentă, a unei istorii nemiloase.
Graţie naratorului – documentarist şi memorialist – personajele posedă autonomie artistică, iar conflictul dintre om şi destin se revarsă într-o copleşitoare evocare, reductibilă însă generoasă ca ansamblu uman, ca frescă politicosocială, în care utopiei tradiţionale îi e opusă antiutopia genocidică de tip stalinist-dejist.
Astfel că, în romanul frescă „O viaţă între iubire şi trădare”, intenţia documentară nu prevalează asupra sensibilităţii tragice, caracteristică simultan poemului epic naţional, scris în secolul al XIX-lea sub influenţa romantică, într-o „imitaţie” (e vorba de mimesisul unor Aristotel, Auerbach – n.m.) savantă a stilului popular, de tip Sadoveanu/Mickiewicz, Hernandez, Gogol, Puşkin, Sienkiewicz.
„Naturalismul” practicat de Mircea Tutunaru lasă a ţâşnire o emoţie obiectivă dintr-o descriere şi o interpretare… filosofică, simplă şi uneori simplistă, dar vastă, amplă, evocatoare. „Căci măreţia inspiraţiei – ar exclama însuşi Albérès (autorul unei monumentale „Istorii a romanului modern”, tradusă de Leonid Dimov şi publicată la E.L.U., în 1968, cu o prefaţă de Nicolae Balotă – n.m., de Sorin Mărculescu) – e ceea ce caracterizează acest roman (al lui Nicolae Trolan şi al Ancuţei sale, eroi de legendă al Plaiului Cloşani, pentru clădirea unei Românii democrate – n.m.) şi îl deosebeşte de obişnuita frescă plată şi pitorească, documentară şi abilă, căreia îi putem rezerva numele mai simplu de „realism militant şi vizionar”.
Aş încheia această succintă postfaţă prin a sublinia în plus: suflul aproape epic al unei „istorii” ce rămâne pur umană şi sociologică; apoi simţul ascuţit, biologic, al individului strivit de societate (căci îl trădează prietenul său, învăţătorul Vasile Boulean, contra unui premiu de o sută de mii de lei – n.m., I.P.B.) şi zdrobit de-o istorie opresivă, totalitară, dictatorială.
Şi n-aş pune inevitabilul punct, unei misiuni onorante şi cumva reparatoare, fără să scot în prim-plan aspectul de destin uman în întregime integrat în destinul social-istoric, emanat de o dramă colectivă în echilibru cu o dramă individuală, a căror coerenţă şi umanitate depăşesc orice orizont de aşteptare.
I.P.B.
