Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac. Diverşi neastâmpăraţi de pe la noi cred că-i la modă să copiezi prost toate obiceiurile americăneşti ori de aiurea. Ca sărbătoarea împrumutatului Sfânt Valentin. Cu care n-am nimic personal, dar nici respectivul sfânt cu obiceiurile locului.
Atacurile concertate nu prididesc. Echipa Facebook s-a repezit să ofere românaşilor prima carte pe internet. Nu una care să-i ajute profesional, educativ ori să-şi găsească vreun loc de muncă. Ar fi fost rău? Nu. Aşa că le-a pus la dispoziţie una de învăţătură aiurea. Să ştie tot natul, ăl tânăr desigur, cât mai multe căi sigure de agăţat. În rest, tinerii le ştiu pe toate.
Să fi uitat tineretul că iubirea, la români, este la ea acasă? Ar fi prea de tot. Cel puţin ca tradiţie, celebrată pe 24 februarie, ca semn al apropierii primăverii, Dragobetele există de când lumea. Se spune şi că ar fi ziua împerecherii păsărilor. Iar pasărea ce rămâne solitară – de Dragobete – va fi singură tot anul şi nu va procrea.
Simplificând, Dragobetele este cunoscut ca Sărbătoarea Iubirii la români. Poezia cultă a Gorjului are chiar un volum semnat de poeta Doina Oiţă, inspirat numit „Rugă Iubirii”. O nouă reeditare ar putea fi lansată, cu succes, oricând. Mai ales într-o zi de 24 februarie. Când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Întâia şi a doua Aflare a Capului Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan. Iar în spiritualitatea românească, Ziua lui Dragobete, Zeu al tinereţii în Panteonul autohton, strămoşesc a fost, este şi rămâne ziua patronului dragostei şi al bunei dispoziţii. O etimologie a cuvântului Dragobete, oricât s-ar căzni unii slavişti ori slavofoni, are obârşii în limba strămoşilor daci. Nu are rost să intrăm în amănunte.
În dimineaţa zilei de Dragobete, fetele şi femeile tinere strângeau zăpada abia căzută, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe chip şi pe cap, în speranţa că vor avea tot anul părul şi tenul plăcute admiratorilor.
Legenda povesteşte despre Dragobete că este un personaj mitologic, precum Eros al vechilor greci şi lui Cupidon, al romanilor, care oficia în Cer, la începutul trecerii spre primăvară.
Ca obicei străvechi, tinerii – fete şi băieţi – se strângeau mai mulţi la o casă pentru a-şi „face de Dragobete”, având credinţa că astfel vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. Adesea, această întâlnire se transforma într-o adevărată petrecere, cu mâncare din belşug şi băutură. De multe ori, băieţii mergeau după fete în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri pentru a participa acolo la sărbătoarea de Dragobete. Strigarea zilei era: „Dragobetele sărută fetele!”
În mai toate aşezările rurale, Dragobetele se ţinea cu orice preţ, existând convingerea că, dacă nu se făcea Dragobetele, tinerii riscau să nu se îndrăgostească în anul care urma.
Se mai povesteşte că dacă o fată sau un băiat nu întâlnesc la Dragobete o persoană de sex opus, respectivul nu va fi iubit tot anul. Şi că dacă o fată şi un băiat ieşeau împreună dar nu se sărutau se credea că nu se vor mai iubi cu foc în acel an.
Sunt atâtea legende şi poveşti similare încât este păcat ca tinerii să nu profite la maxim în minunata zi de Dragobete. Iar imaginaţia lor poate îmbogăţi tradiţia.
De iubit, de Dragobete, se pot iubi toţi. Nu numai tinerii.
Ion Predoşanu
