În această lume a zbaterilor şi a suferinţelor ştiute şi neştiute – Mântuirea omului este o dovadă elocventă a puterii şi a măririi Lui Dumnezeu, iar prin ordinea şi armonia din univers, Îl putem înţelege cu mult mai bine pe Dumnezeu!

Omul este o «trestie gânditoare» însufleţită de duhul sfânt şi care însufleţeşte mediul de viaţă, dacă îşi asumă responsabilităţile, nu numai pentru sine, ci, pentru cel care l-a precedat şi pentru cel care va urma în succesiunea generaţiilor. Dincolo de viziunea maniheistă care diferenţiază totul între bine şi rău, putem spune că există două lumi: una invizibilă, care se revelează gândirii ca infinită şi veşnică, spre care toate generaţiile de oameni merg în virtutea unei vocaţii comune, dar, în faţa imensităţii căreia toţi sunt egali, aşa cum se regăsesc de aceeaşi vârstă în faţa veşniciei, iar, cealaltă lume, care este vizibilă, finită, materialistă, păcătoasă şi dominată de sindromul fricii, devine supusă legilor numărului, timpului şi spaţiului, pe care generaţiile o parcurg ca un spaţiu de provocări, de contraste şi de confruntări militare, fiecare profitând de ceea ce s-a făcut înainte şi muncind la rândul său pentru generaţia care va urma, fiecare primind, din când în când, o moştenire mai mare şi o misiune mai implicată în depăşirea situaţiilor de criză economică şi morală! În această lume a zbaterilor şi a suferinţelor ştiute şi neştiute, frica de moarte se împleteşte nespus de mult cu aptitudinea omului de a crea oportunităţi ale apropierii de credinţă şi de înţelegere a Lui Dumnezeu!

Bunului Dumnezeu, putem să-I cerem orice, dar să ştim şi cum cerem!
Marea literatură are în demersurile sale ceva din ceea ce are de-a face cu moartea, astfel că se poate afirma aspectul finit al vieţii, ca în aventura mirifică a frumoasei Şeherezada din «1001 de nopţi», când mută muntele tot mai departe, iar, exponentul emblematic al iubirii spune că a văzut moartea în faţă şi s-a întors ca să spună că se poate înfrunta prin mântuirea sufletului! În vremurile noastre, omul se dovedeşte tot mai ingrat şi chiar pervers, deoarece numai în momentele grele continuă să strige la Dumnezeu, doar când se află în impas, când dă vreo suferinţă sau o mare încercare peste el! Se roagă mai departe ca să dea Dumnezeu ploaie şi să avem pâine, să ne ferească de războaie şi de calamităţile naturale, dar, o face ignorând esenţialul, deoarece, Acela Căruia I se adresează cu aceste cereri întemeiate, Se arată Iubitorul de oameni, Cel Care aşteaptă răspunsul adecvat la această iubire. Bunului Dumnezeu, putem să-I cerem orice, dar să luăm bine seama şi cum cerem! Când primim harul proniei divine, când ne bucurăm de sănătate şi de ajutor, să luăm seama de la cine primim! De aceea, să trăim împreună cu El, aşa cum este firesc să trăiască omul cu Dumnezeu, într-o relaţie de dragoste, de mulţumire şi de preţuire! După rugăciune, să adormim cu El în gând, să ne trezim dimineaţa cu El în gând şi să rostim deschis: „Doamne, mulţumesc Ţie, că iată, iarăşi îmi dai darul unei zile binecuvântate, cu lumina, cu soarele, cu frumuseţea, cu feţele frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!”, iar, seara să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să spui aceasta: „Doamne, iată, eu cum am răspuns la gesturile Tale nesfârşite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slăbănogit, nemernic, păcătuind prin faptele mele!”. În existeţa Sa pământească, Mântuitorul Iisus Hristos propovăduia Evanghelia Împărăției, vindecând toată boala și toată neputința din popor, toată durerea, printr-un gest pe care îl face Fiul lui Dumnezeu și pe care l-am vrea tămăduitor în vremea existenței noastre. Uneori, instinctul nostru ne spune că dorim fiecare dintre noi, să nu ne îmbolnăvim niciodată, să ne vindecăm mereu și mereu, să scăpăm de toată boala și de toată neputința noastră, de limita aceasta a noastră care ne îndepărtează de tot ceea ce am vrea noi să fim. Am vrea să fim pururi tineri, am vrea să fim sănătoși, să nu simțim în trupul nostru suferinţa şi durerea, care sunt vectorii neputințelor noastre. Totodată, să realizăm faptul că puterea de tămăduitor a fost doar o parte din lucrarea Mântuitorului, şi poate, nu cea mai importantă! Cu sigurană că Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, când vine pe pământ vindecă, face astfel de lucruri din iubire pentru oameni! De aceea, oamenii veneau la El din această dorință pe care o avem fiecare dintre noi, de a primi ajutor de la Dumnezeu! În acel timp al activității Sale, Mântuitorul a vindecat şi S-a aplecat cu milă şi cu toată compasiunea Sa asupra neputințelor pe care le vedea în popor. Vedem că Domnul vindecă, învie din morți, potolește furtuni pe mare, face minuni, lucruri pe care noi le numim supranaturale, fiindcă sunt peste puterea noastră de control şi de înțelegere!

Suferința este un afect şi se dovedeşte o fragilitate a ființei noastre!
Constatăm că pe parcursul timpului, creștinismul trăiește în conștiința omenirii prin martirii săi, că se desfășoară în istoria de 2000 de ani și se mai continuă, chiar și în timpul nostru, fiindcă orice suferință pe care o purtăm este una mântuitoare! Se poate invoca şi o anumită nuanţă, deoarece, suferința nu este o virtute, suferința nu este o calitate a vieţii omului, ci, o consecinţă a păcatului! Suferința este un afect şi se dovedeşte o fragilitate a ființei noastre de «trestie gânditoare», pentru că nu suferința este mântuitoare ca atare, ci, răbdarea în suferință. Îndurarea prin răbdare şi răbdarea prin îndurare se arată a fi o calitate şi este deja o virtute umană! Suferinţa nu este doar un accident nedorit în viaţa noastră, nu este răsplata unui damnat, nu este ceva absurd în ceea ce noi suntem! Deci, nuanța aceasta este cea mai importantă, deoarece creștinismul nu este o religie a suferinței sau a întristării, ci, o religie a învierii, a bucuriei şi a înseninării sufletului! Suferința este o situaţie precară, dar, şi o rază de speranţă, am putea spune, o piatră de încercare, o Golgota de urcat, dar în sine, ea nu este vindecătoare, ci, o cale spre mântuire! Nu suferința te vindecă, ci răbdarea în suferință, felul în care gândești şi te regăseşti «ca o trestie» în mijlocul suferinței tale, iar, felul în care te lupți cu suferința ta, aceasta este vindecătoare! Pentru aceasta Dumnezeu îngăduie suferința în lume, nu pentru ceea ce ea înseamnă un scop în sine, nu ca să ne chinuie pe noi! Domnul Iisus Hristos știe că suferim și de aceea, El a vindecat, atât cât a fost între noi, a vindecat cât timp a putut vindeca suferința din jurul Lui! Oricum, redarea sănătății nu înseamnă că boala și moartea vor dispărea vreodată de pe pământul acesta frământat şi binecuvântat! De multe ori, Mântuitorul dezvăluie faptul că de toată suferința, de toată boala, de toată moartea, El a putut vindeca după credinţa omului, dar nu era vorba despre o vindecare definitivă, nu era o salvare absolută, pentru că aceia pe care i-a vindecat, unii s-au îmbolnăvit din nou, iar, cei pe care i-a înviat, au murit din nou. Ceea ce Domnul făcea pe loc, vindecând suferința, înlăturând suferința, era doar o înlăturare temporară. Iisus venea să aducă binefacerile din darul Lui Dumnezeu, cu toate că unii dintre noi, Îl folosim pe Dumnezeu ca un pretext al împlinirilor noastre, deoarece suntem tentaţi ca să-l judecăm pe omul pătimaş, dând vina pe el şi şi aruncând vorbe tăioase asupra lui, dar uităm că şi el este robit, ca si noi, chiar dacă face un lucru nesăbuit! Dacă ne rugăm doar pentru noi înşine, rugăciunea noastră nu va avea același efect benefic şi tămăduitor, dar, dacă ne rugăm pentru aproapele, indiferent cât de păcătos ar fi, Dumnezeu curăță această rugăciune a noastră pentru el! Avem această putere să-L înduplecăm pe Dumnezeu, iar, aceasta este o sfântă îndrăzneală! Din pripeală ori din superficialitate, nu înţelegem, de unde putem să avem noi puterea aceasta, de unde putem să avem această mare îndrăzneală înaintea Lui Dumnezeu. Textele sfinte ne arată că două sunt sursele acestei puteri, ale acestei îndrăzneli! Cea dintâi şi cea mai relevantă este Harul Lui Dumnezeu, care, prin nevoinţa noastră s-a revărsat din belșug în inimile noastre, iar, cea de-a doua este chiar persoana celui în cauză, a celui ce are nevoie să fie vindecat. Spre exemplu, în timp ce ştiinţa care studiază energia solară este în plină dezvoltare, noi, care suntem creştini, am putea să ne bazăm pe un alt gen de energie care înseamnă puterea Fiului lui Dumnezeu, despre Care Sfânta Scriptură ne spune că este în cer! Lumea aceasta este o dovadă elocventă despre puterea şi mărirea lui Dumnezeu, iar, contemplând frumuseţile naturii, admirând ordinea şi armonia din univers, Îl putem înţelege mai bine pe Dumnezeu, Care Îşi arată Atotputernicia prin felul în care Se îngrijeşte de nevoile noastre. Numai că El, Cel Atotputernic, ne dă învierea şi ne tratează cu îndurare, iertând păcatele noastre! De aceea, să ne rugăm Dumnezeului Atotputernic, fiind convinşi «că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (Luca 1, 37), iar, Atotputernicul Creator este Atotţiitorul cerului şi al pământului, adică, Acela Care poartă o grijă delicată faţă de lumea şi faţă de omul păcătos care se crede el însuşi un demiurg în această viaţă!
Profesor dr. Vasile GOGONEA