Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru

838

Dacă Iisus Hristos n-ar fi apărut, el ar fi trebuit creat. Răstignit prin anul 30 sau 33 e.n., el s-a arătat lumii imediat după Ioan Botezătorul (28-29 e.n.). „Printre miile de oameni care veneau să primească botezul lui Ioan se afla şi Iisus, originar din Nazaretul Galileei”, precizează Mircea Eliade. Potrivit tradiţiei creştine, Ioan Botezătorul a recunoscut în El pe Mesia. În evanghelii, misterul revelaţiei mesianice e tradus prin imaginea Spiritului lui Dumnezeu. Caracterul mitologic este învins de-o simbolistică a învierii. Proclamând vestea cea bună, Iisus i-a îndemnat pe muritori să se pocăiască. „Mesajul exprimă speranţa eshatologică – ne explică acelaşi Mircea Eliade. Iisus a predicat transfigurarea iminentă a lumii. A întrebuinţat mijloacele didactice tradiţionale folosind tezaurul imemorial de imagini şi simboluri, bizuindu-se mai ales pe limbajul figurat al parabolelor şi chiar pe ştiinţa Sa de medic şi taumaturg. În ce constă stricto-sensu pilda lui Iisus? În restaurarea solidarităţii mistice a unui grup. Ori în aflarea modelului exemplar al oricărei vieţi creştine: în economia mântuirii, virtuţile omeneşti, la fel ca şi păcatele, nu contează: ceea ce contează este să te căieşti şi să nu-ţi pierzi speranţa. O tradiţie ezoterică se regăseşte în episodul din Ghetsemani: De la Ghilgameş încoace a înfrânge somnul, a rămâne treaz constituie cea mai dură confruntare iniţiatică. În cazul lui Iisus, ne confruntăm cu un aspect absolut special, şi implicit în cazul creștinismului. Elementul esenţial al creştinismului este memoria, amintirea lui Iisus. În jurul învăţătorului înviat s-a cristalizat o întreagă mitologie, care ne aminteşte de aceea a zeilor mântuitori şi a omului inspirat de divinitate (theios anthropos). Miturile care l-au proiectat pe Iisus din Nazaret într-un univers de arhetipuri şi de figuri transcendentale sunt tot atât de adevărate ca şi gesturile şi cuvintele sale: „aceste mituri confirmă, într-adevăr – se pronunţă Mircea Eliade – puterea şi creativitatea mesajului său originar. Graţie, de altfel, acestei mitologii şi simbolici universale, limbajul religios al creştinismului a devenit ecumenic şi accesibil şi dincolo de focarul său de origine. Un sens al lui poate fi şi acesta: împărăţia lui Dumnezeu este împiedicată de către cei violenţi, dar ea este de pe acum prezentă. De fapt, împărăţia lui Dumnezeu este în înlăuntrul nostru. Ieşind din sfârşitul lumii istorice, umanitatea trăieşte de pe acum în prezentul atemporal al Credinţei. Iisus însuşi evită a se autonumi Mesia. Evidenţiem în acest comportament o demnitate aparte, căci el se autodefinea mai ales prin expresia Fiul Omului, adică al lui Dumnezeu. El poate fi comparat cu figura Slujitorului Pătimitor. Misiunea lui este să împlinească, să reveleze un alt adevăr religios: exaltarea curăţeniei inimii împotriva formalismului ritual; el revine neobosit asupra iubirii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Rugăciunea trebuie să fie pătrunsă de credinţa adevărată. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi totul este cu putinţă pentru cel credincios. Un alt sens, la fel de profund al cuvintelor lui Iisus, dezvăluie necesitatea sacrificiului voluntar; o nouă viaţă religioasă nu se naşte decât traversând moartea sacrificială. „Creştinismul e a doua creaţie a lumii – afirmă Nichifor Crainic -, adică refacerea ei în har prin jertfa pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, zice un mare cugetător creştin Dionisie Areopagitul, a adus în lumea devastată de păcat un mod nou de lucrare: modul teandric, adică modul divin omenesc. Cosmosul e expresia în timp şi spaţiu a gândirii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos şi modul de reintegrare a noastră în sensul lui e modul creştin de a lucra, adică modul teandric. Noi avem în faţă modelul de perfecţiune morală Iisus Hristos. Gradul culminant al chipului lui Dumnezeu în om e geniul, care poate să fie sau nu creştin; gradul culminant al asemănării e sfântul, care nu poate fi decât creştin. Revelaţia geniului este una naturală, cea supranaturală este dată prin Iisus Hristos şi se realizează în colaborare cu sfântul. Ca şi Nichifor Crainic, îi atribuim geniului creaţia culturală şi sfântului lucrarea morală, optând pentru o coexistenţă a lor, cum de altfel unele doctrine literare au admis. Astfel, „ideea teandrică, în accepţiunea ei generală, ne pune în faţa geniului ca vestitor sau ca profet natura! al unei ordini de perfecţiune superioară lumii noastre, simbolizată în plăsmuirile lui; precum în accepţiunea ei specific creştină, aceeaşi idee teandrică ne pune în faţă pe sfânt, în a cărui perfecţiune morală contemplăm un semn al perfecţiunii veşnice. „Noul Adam şi noul Cosmos, care renaşte din pântecele duhovnicesc al Bisericii lui Hristos, îşi are începutul în timp, iar împlinirea în eternitate” – observă inspirat Nichifor Crainic. Trecerea peste prăpastia morţii, care desparte timpul de eternitate, nu e cu putinţă decât prin energia de foc a harului purificator şi îndumnezeitor. De menţionat şi contribuţia lui Lucian Blaga, în concepţia căruia ideea sofianică a transcendentului care coboară e specific ortodoxă şi caracterizează stilul sacru bizantin. Arta bizantină reprezintă un triumf al Bisericii asupra stăpânirii păgâne şi triumful Cosmosului transfigurat prin Iisus Hristos. Ecumenicitatea dogmatică e transpusă artistic în stilul bizantin. Centrul de gravitate al acestei arte se află dincolo de această lume, în viziunea mistică a Ierusalimului ceresc. Arta bizantină nu reprezintă natura desfigurată de păcat, ci supranatura, adică cosmosul transfigurat în slava dumnezeiască. Meşterii înşişi, care exercită arta, se stilizează pentru asceză şi contemplaţie, pentru ca la rându-le să poată stiliza artistic figurile dăltuite de asceză şi viziunile luminii veşnice. Domeniul stilului bizantin nu e natura, ci făptura triumfătoare, care trăieşte dincolo de moarte, rămânând prin excelenţă transfigurare şi nemurire.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here