“Eu nu scriu decât din viaţa noastră şi pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nu mă interesează”. Este răspunsul lui Caragiale transmis lui N. Dumitrescu-Câmpina, directorul “Universului”, prin scrisoarea din 12 martie 1909, care solicitase marelui dramaturg să-i transmită “nuvele din viaţa noastră”.
Într-o scrisoare expediată din Berlin, vineri, 5 martie 1909, către amicul său, Mihail Dragomirescu, critic literar şi profesor universitar, I.L. Caragiale consemnează: “Cât eşti tu profesor de estetică, să ştii una de la mine, om neînvăţat (dar astea, pe stricta mea onoare, între noi rămâne!), că vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strâmtă s-o umpli cu lumea, fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg, ca o rază care pătrunde drept înainte…”.
Într-adevăr, prin funcţiile mărunte şi uneori umilitoare pe care le-a îndeplinit (sufleor, copist, meditator, gazetar, corector, traducător, revizor şcolar, profesor, berar), departe de a trăi într-un turn de fildeş, s-a situat permanent în centrul vieţii, nu ca simplu spectator, ci ca un dârz luptător, mereu pe baricadă, pentru a-şi atenua suferinţa materială şi, ca obsevator atent, i-a cunoscut toate dedesubturile acesteia: “…..de ce să nu arăt eu lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat şi ca istoric nu numai ca simplu comediante”.
Dotat cu o inteligenţă excepţională, recunoscută chiar şi de duşmanii săi, cu un spirit caustic şi satiric (“Nimic nu arde pe ticăloşi, mai mult ca râsul”), fără a-i menaja până şi pe propriii săi prieteni, Caragiale a oglindit în opera sa, formată din scrieri dramatice, proză scurtă (schiţe şi nuvele), versuri şi dintr-o aşa-zisă literatură de frontieră (publicistică), o lume pe care a cunoscut-o în adâncime, cu minuţioasa şi pătrunzătoarea sa privire, ieşită de sub vestiţii lui ochelari pe care mereu îi potrivea să vadă mai bine (,,Simt enorm şi văd monstruos”). O operă nu vastă, dar valoroasă din toate punctele de vedere. Privită în totalitatea ei, în opera lui Caragiale, se conturează un univers comic ( comedii şi schiţe) şi unul tragic (drama,,Năpasta” şi nuvele psihologice aflate sub influenţa naturalismului şi chiar unele schiţe). La acestea se adaugă dimensiunea fantastică a unor nuvele. Principala trăsătură a operei lui Caragiale, evidenţiată de Pompiliu Constantinescu, este organicitatea, “o unitate organică a tipurilor umane”, având ca motive principale: scrisoarea, presa şi semidoctismul. Într-o scrisoare, Berlin, 25 iulie 1905, adresându-se lui Alceu Urechia, Caragiale notează: “Nu te supăra, dar n-ai dreptate aproape deloc. Nu e vorba de teapă, de educaţie, mediu – toate astea sunt nimicuri trecătoare: e vorba de ceva etern, ca timpul şi Chaosul, ca însuşi unul Dumnezeu, ţie-te numa! de PROSTIE!”
Fluierat, huiduit şi ameninţat de tot felul de denigratori, de la publicişti cvasianonimi până la unii confraţi cu prestigiu, respingerea, în două rânduri, de către Academia Română, în a-i acorda Premiul “Ion Heliade Rădulescu” pentru “Teatru” şi “Năpasta”(1891) şi Premiul “Năsturel – Herăscu”, pentru volumul “Momente”(1902), fiind învinuit de imoralitate, tendinţă antinaţională, lipsă de patriotism, scriitorul este apărat atât de principalii critici ai ţării (Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Perpessicius, George Călinescu) cât şi de scriitori ( Eminescu, Vlahuţă, Delavrancea, Coşbuc, Goga, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mihail Sebastian). Dar “La critique est aisée et l`art est difficile” (“Critica e uşoară, arta este grea”).
Activitatea de valorificare a operei caragialene nu conteneşte în perioada postbelică. Tipărirea integrală a operei lui Caragiale, într-o prestigioasă ediţie critică îngrijită de Şerban Cioculescu, Al. Rosetti, Liviu Călin, cu un studiu de Silvian Iosifescu (1959-1962), apariţia unor cărţi cu caracter monografic, analitic, comparativ, semnate de Şerban Cioculescu, Silvian Iosifescu, Ion Roman, Ştefan Cazimir, B. Elvin, Valentin Silvestru, Mircea Tomuş şi culegerea critică “I.L. Caragiale interpretat de…” scot în evidenţă valoarea naţională şi universală a operei, situându-l pe scriitor în rândul marilor clasici, alături de Eminescu, Creangă şi Ioan Slavici. Este reluată reprezentarea pe scenă a scrierilor dramatice în regia lui Sică Alexandrescu şi Liviu Ciulei, în noi versiuni scenice, cu actori contemporani: Al. Critico, Grigore Vasiliu-Birlic, Al. Giugaru, Ion Finteşteanu, C. Bărbulescu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Elvira Godeanu, Carmen Stănescu, Toma Caragiu, Petre Gheorghiu, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Ştefan Bănică, Aurel Cioranu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Rodica Tăpălagă, Florin Piersic. Toate acestea readuc în conştiinţa publică capodoperele teatrale ale lui I.L. Caragiale. Prin Caragiale se afirmă dramaturgia românească în lume, autorul intră în galeria marilor dramaturgi ai lumii, este inclus în prestigioase dicţionare, în istorii ale spectacolelor sau ale teatrului universal. Caragiale a scris “pentru toate timpurile şi pentru toate popoarele”.
Din relatările unor amici apropiaţi, Delavrancea şi Al. Vlahuţă, aflăm că scriitorul I.L. Caragiale scria greu. Cu alte cuvinte, “Ad augusta per angusta” (lat. ,,La rezultate srălucite se ajunge pe căi înguste, trudnice” şi expresia apropiată “Per aspera ad astra” (lat. “Pe căi aspre către stele”).
Caragiale a avut conştiinţa valorii sale. În seara nopţii sale fatale, i-a vorbit, contrar obiceiului, ca o previziune, până târziu, fiului său, Luca, despre admiraţia faţă de opera lui Shakespeare, despre viaţa sa zbuciumată, încheind astfel: “Am muncit o viaţă întreagă, ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat din mine un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui”.
Capodopera “O scrisoare pierdută” a avut “o carieră naţională şi internaţională impresionantă”. După o statistică a lui Valentin Silvestru, Comedia “O scrisoare pierdută” a fost tradusă în peste cincizeci de limbi şi reprezentată în peste patruzeci de ţări.
Ca drept recunoştinţă pentru meritele sale literare, posteritatea nu scapă niciun moment important din viaţa lui Caragiale, pentru a-i evoca personalitatea. Spre a face ca opera şi autorul ei să trăiască veşnic în memoria oamenilor, localitatea de baştină, anumite instituţii şi străzi îi poartă numele lui I.L. Caragiale:
“Caragiale, Caragiale,
Dacă nu erai matale,
Rămâneam tot…..Haimanale”.
Începând cu anul 1952, când s-a comemorat centenarul naşterii, Teatrul Naţional din Bucureşti de care se leagă activitatea sa de dramaturg, regizor şi director, pentru o scurtă perioadă, îi va purta numele. La fel, două Colegii naţionale de prestigiu din Bucureşti şi Ploieşti şi Academia de Teatru şi Film din Bucureşti. Tot cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii lui Caragiale, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA) scoate un album “Ion Luca Caragiale-Omul şi opera în imagini”. Dăltuit în bronz şi în marmură, prezenţa lui Caragiale dăinuie printre noi prin busturi instalate în diferite oraşe (în jur de 20) din ţară. Cel din Ploieşti, inaugurat la 9 noiembrie 1935, este opera sculptorului Gheorghe Damian, iar cel din Cişmigiu, a lui Oscar Spaethe.
Mai mulţi portretişti, prin picturile şi desenele lor, au transmis posterităţii imaginea lui Caragiale: Corneliu Baba, Adina Paula Moscu, Iser, Otilia Mihail, Murnu, Artachino şi portret în cărbune de N. Vermont. De amintit şi desenele ce reprezintă personaje din opera lui Caragiale, executate de Corneliu Baba, Iser şi Aurel Jiquide.
Cu prilejul sărbătoririi unui sfert de veac de activitate literară a lui Caragiale, la 23 februarie 1901, apare numărul festiv şi unic al revistei cu titlul “Caragiale”.
Opera lui Caragiale este destinată să supravieţuiască “cât va mai fi om trăitor sub soare”, pe când unii din criticii săi au pierit în uitare.
Caragiale n-a avut norocul să trăiască augusta vârstă a lui Goethe, Victor Hugo sau Tolstoi, dar, conştient de perenitatea operei sale, era în drept să rostească celebrul vers al lui Horaţiu: “NON OMNIS MORIAR!” (lat. “Nu voi muri de tot!”). Prin acest “NON OMNIS MORIAR”, amintind şi de renumitul vers sorescian din finalul poeziei “Shakespeare”, “S-a dus să moară puţin”, se înţelege că va lăsa posterităţii opera sa nemuritoare care va aminti perpetuu de numele autorului.
He was a man! (engl. “A fost un om!”)
Constantin E. Ungureanu
