IMAGOLOGIA POLITICĂ – ÎNTRE SPIRITUL ŞTIINŢIFIC ŞI OPINIA PUBLICĂ

Volumul scris şi difuzat de către tânărul universitar târgujian, profesorul doctor Horațiu Tiberiu GORUN, te cheamă încă de la primele pagini lecturate la investigarea meditativă a unor concepte fundamentale ale cugetării umane, la realizarea conexiunilor necesare și posibile dintre acestea și cotidianul imediat pe care ni-l prezintă devenirea social-istorică, în urcușurile, coborâșurile ori stagnările sale, sincronice și  diacronice.Intitulată „Repere de imagologie politică” (Editura Pro Universitaria din București), cartea face parte dintr-un proiect mai larg gândit de Horațiu privind complexitatea transformării  sinuoase, ca o confruntare permanentă dintre continuitate și discontinuitate, a teritoriilor românești de-a lungul câtorva secole, până la împlinirea și la noi a statului modern.Tratarea este interdisciplinară: își „dau mâna” științe de puternică anvergură pentru prezentarea stării de a se putea face cât mai mult pentru înălțarea țării. Este vorba despre Istorie, Sociologie generală, Sociologia opiniei publice, Psihologia socială, Economia, Literatura etc. Întretăierea reflecțiilor oferite de aceste științe, folosirea lor pertinentă, inteligentă și convingătoare sporesc interesul față de conținutul aflat între coperți și consolidează caracteristicile unei cercetări autentice.Format în climatul de efervescență intelectuală remarcabilă din jurul renumitului său tată, profesorul universitar doctor Adrian Gorun – cu care, de altfel, semnează numeroase apariții editoriale – Horațiu Gorun repune în circulație concepte fundamentale referitoare la Imagologie și la ceea ce susține această realitate: opinie publică, opinie publică politică, personalitate publică și personalitate politică etc.
Mulți știu că termenul imagologie a fost folosit mai întâi în relație cu domeniul activității plastice, artistice, ulterior fiind adus pe terenul vieții sociale și politice, ca țintă a psihosociologiei, sociopsihologiei, a politologiei și a altor discipline ce abordează o astfel de problematică.
Dicționarele definesc îndeobște imagologia ca pe o ramură a psihosociologiei, care studiază imaginile pe care comunitățile, popoarele, oamenii și le formează despre sine și despre alte comunități, națiuni, popoare. Se înțelege că Imagologia politică surprinde – după cum demonstrează autorul – imaginea politică a personalităților, a grupurilor (partide, organizații, asociații) despre sine și despre ceilalți, despre prieteni și adversari. Aceasta se exprimă prin ceea ce numim opinie publică (părerea unei populații, a unui public privitoare la o oarecare problemă).Bibliografia folosită atinge o arie largă de gânditori, clasici, moderni, contemporani, care s-au ocupat de chestiune și au lăsat generațiilor următoare puncte de vedere mereu dezirabile. Capitolele construcției oferite de către Horațiu Gorun, ca și subcapitolele aferente, se înfățișează într-un tot unitar și armonios, accesibil totodată celor ce se ocupă de utilizările și foloasele practice ale opiniei publice, sub aspectele persuasiunii, manipulării ori influențării cetățenilor.După clarificarea noțiunilor, se începe cu analiza articulațiilor socioculturale ale opiniei publice în secolul al XIX – lea, veac bogat în evenimente și mutații cruciale pe toate planurile. Ar fi de observat suflul discursului național în Europa, când opinia publică „asumă resorturi afective și intelectuale”. (Gustave Le Bon)
Dar, întemeietorul dezbaterilor asupra opiniei publice este considerat, pe bună dreptate, filosoful francez Jean Jacques Rousseau care a utilizat pentru prima dată și consecvent, în limba franceză, termenii de opinie publică, începând din 1844.Venind la noi, la români, autorul precizează (cred că în premieră) că termenul de opinie publică se regăsește în Calendarul pentru anul 1703, semnificând faptul de a „munci pentru a birui opinia celui mare…” Încercarea românilor de a edita o revistă în ținutul transilvan (1794), cu scopul stimulării sentimentului național, este primită de către autoritățile de la Viena cu refuz, pentru că „răspândirea de ziare e mai inadmisibilă ca oricând, căci periculoasele idei de libertate … se propagă cu mare iuțeală…, iar opiniile pot produce zguduirea liniștei publice”. Este vorba, firește, de ideile ce iradiau din Franța spre toată Europa, intenția pe deplin reușită fiind de a scoate în evidență aportul pașoptiștilor la ținerea în trezire a sentimentului național, manifestat prin opinia publică și sprijinit de presă.
Opinia publică este tratată diferențiat pe categorii sociale, spre a se putea sublinia specificul fiecăreia.Astfel, opinia publică tărănească e definită ca replică sau reactivitate la supremația politică și socială a marii boierimi; opinia publică a meșteșugarilor e pusă sub semnul incertitudinii statutului social al acestei categorii; opinia publică a negustorilor e plasată în zona lipsei de garanții ale evoluției; opinia intelectualilor (dascălii, profesorii etc, aceia care își simt destoinicia) e subjugată realității că ei sunt împiedicați a face parte din funcțiile publice, rezervate celor cu ranguri boierești; opinia boierilor este aceea a desconsiderării și marginalizării din partea celor ce se consideră superiori.
Iată concluzia pe care o surprinde autorul, în legătură cu considerentele de mai sus: opinia publică reprezintă oglinda conștiinței de sine a fiecăruia.
O analiză elevată se realizează în contextul situării opiniei publice la intersecția dintre libertate și cenzură. Aplicația se face, în mare parte, pe gândirea oamenilor politici din Transilvania secolului al XIX-lea; opinia publică este privită ca un exercițiu al libertății de exprimare, luându-se ca zonă de studiu aceea în care „Gazeta de Transilvania” pătrundea și avea o covârșitoare influență în rândul populației. Opinia publică, considerată ca părere obștească (cu alte cuvinte – generală, colectivă, comună) este examinată din mai multe perspective. Ne vom opri succint la asemenea perspective, încercând să reținem esențialul.
Perspectiva istorică subliniază că, încă din antichitate, pe vremea democrației ateniene, legile, deciziile se adoptau nu doar după gândirea diriguitorilor, ci și printr-o anumită consultare a demosului; dictatura majorității era asigurată, iar libertatea de opinie era susținută. Perspectiva democratică: exprimarea publică este rezultatul unor confruntări de păreri diverse, păreri bune, păreri rele. Perspectiva etică insistă pe nevoia integrării categoriilor axiologice, precum balansul dintre bine și rău în formarea opiniei publice, a binelui public, ca și concept ce domină dezbaterile politice, a simțului comun, a patriotismului ca stare de spirit „marcat de expresia duhul patriotic”. Toate acestea sunt luate în contrast cu atitudini negative cum sunt egoismul, nepăsarea, înstrăinarea. Perspectiva melioristă, conform căreia cultivarea libertății de expresie produce o relaxare a tensiunilor sociale; manifestarea melioristă oferă soluții și pentru evitarea violenței sau pentru detensionarea nemulțumirilor provocate de lipsa comunicării (a se observa actualitatea tezei!).
O importantă diviziune a lucrării lui Horațiu, deopotrivă emoționantă și întemeiată științific, cuprinde radiografii sociale și ale stării de spirit în România secolului al XIX – lea, repere pentru geneza opiniei publice la români. Autorul surprinde aici două direcții pe osatura nivelului rural și a celui urban de formare a opiniei publice, prin prizma stării sociale și de spirit a societății românești. În nivelul rural e evidențiată precaritatea locului social și economic al țăranului și a „nivelului foarte scăzut de civilizație și educație în lumea rurală”, alcătuită din boierime și țărănime. Nivelul urban are în centru orașul București, unde opinia publică găsește drept fundal o „civilitație a intervalului”, pusă între Occident și Orient, cu tipuri de civilizații diferite. Atmosfera e plină de contraste: urbanism precar, palate pline de splendoare; ambele degajă un evident cosmopolitism, exprimat, printre altele, prin utilizarea mai multor limbi străine, printr-o diversitate de identități etice și culturale… Tipologiile umane înfățișate sunt boierimea, intelectualii, remarcându-se cei grupați în numita Partida Națională, care milita pentru modernizarea societății și constituirea opiniei publice favorabile noilor idealuri. Totodată, într-o manieră plină de entuziasm, sunt aduse în față opiniile în consolidare ale tinerilor revoluționari, a căror opinie publică nu avea cum să fie omogenă. Reperele de Imagologie sunt disecate profesionist și se bazează – cum mai spuneam – pe caracterul multidisciplinar al abordării. Ni se descriu fațetele Imagologiei. Vorbim, astfel, despre Imagologie istorică, domeniu căruia Congresul mondial de științe istorice de la Stuttgart (1985), i-a conferit dreptul de a fi instituționalizat în cadrul activității academice, așa cum vorbim despre o Imagologie politică, ca sistem de imagini pe care și le formează indivizii și comunitățile despre sine și despre alții. Mai ales din secolul al XIX – lea, regele apare ca personaj providențial; se adaugă esența divină, ambele atribute constituind în fapt calitatea de salvator a neamului.Demonstrativ, se axează pe personalitatea lui Carol I: providențial, strateg, militar, cruciat, mumificent (generos), pacificator și justițiar, regele pater patriae. Aceste proprietăți se regăsesc în general la toți suveranii României.Cu sentimente de puternică trăire ni se aduce în amintire personajul multiplu în politica românească – Brătianu. Se știe că familia Brătienilor a fost numeroasă și valoroasă, fiecare component îndeplinind roluri istorice vrednice de luat în seamă. Autorul nu-i prezintă pe toți, ci se oprește la cei mai cunoscuți: Ion C. Brătianu, promotor al aducerii lui Carol la București, lider de prim rang, perceput ca atare în opinia publică; Ion I.C. Brătianu, om politic plin de inițiativă, sigur de sine, ambii fiind foarte asemănători inclusiv în privința discursului parlamentar, încât li se poate face alături de ceilalți membri ai familiei un „portret politic multiplu”.Fără a minimaliza cumva persoanele la care se referă în continuare, autorul evocă oameni devotați speranțelor naționale, care au fost marii oratori într-o lume a oratorilor celebri: M. Kogălniceanu, B. Catargiu, Al. Lahovari, Tache Ionescu, N. Iorga, B. Delavrancea.
Spre a finaliza cu brio prezentarea unei etape a evoluției noastre prin reflectarea în opinia publică, Horațiu Gorun se oprește cu prețuire asupra omului politic reformator care a fost Kogălniceanu și asupra altora ce și-au înscris la loc de cinste capacitatea intelectuală – Titu Maiorescu, reputat om de cultură, coordonator al vieții literare, sau P.P. Carp, intrasigentul, ideolog și sprijinitor al junimismului. Fac o recomandare de încheiere: cartea merită citită pentru complexitatea și noutatea tratării și – de ce nu – pentru a cunoaște ce se obține printr-un demers perseverent și îndrăzneț al unui tânăr cercetător care este Horațiu Gorun. Sincere felicitări!
Nicolae BRÂNZAN