S-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale (azi I.L. Caragiale), de lângă Ploieşti.
În noaptea de 8 spre 9 iunie 1912, moare subit la Berlin. Corpul neînsufleţit este depus în capela unui cimitir protestant, în prezenţa familiei, a lui Delavrancea şi Vlahuţă. Sicriul cu rămăşiţele mortuare este adus în ţară la 18 noiembrie 1912.
Octavian Goga s-a întrecut pe sine şi iată ce scria când a aflat de moartea lui I.L. Caragiale: „Când am citit că s-a prăbuşit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit şi nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morţii lui Caragiale… Cum să închidă pe veci ochii lui care pătrundeau sufletul şi străluceau de departe ca două suliţe de argint? Ce să facă pământul cu el?… Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frământat, acest complicat şi sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă?… Rămâi înfrânt, prostit, ţi se moaie braţele… Te cuprinde în mreaja lui gândul zădărniciei tuturor celor omeneşti, te supune un dezgust de materia urâtă, de carnea care ne ţine în stăpânirea ei… Îţi vine parcă să-ţi frângi în două condeiul şi să-l arunci ca pe-o unealtă netrebnică… La ce bun toată goana asta chinuitoare, când ursita nu acordă nici un privilegiu celor aleşi, când domnesc pe de-a-ntregul aceleaşi legi, când şi Caragiale a putut să moară…”.
Nu am să scriu acum despre I.L. Caragiale ca dramaturg, ca om de teatru, autor de comedii sau tragedii, şi nici despre „Momente şi schiţe”… O să-l prezint pe I.L. Caragale în ipostaza de poet, prin două pagini, una cu tentă politică, şi alta cu iz de dragoste…
I.L. Caragiale „Scrieri esenţiale”:
Mare farsor, mari gogomari
Un comediante de bravură
Joacă de patruzeci de ani
Făcând enormă tevatură
În faţ-a nişte gogomani
Dibaci, sub latele-i fireturi,
Ascunde un talent îngust
Jucând cu-aceleaşi marafeturi
Aceeaşi farsă de prost – gust
Întâi, cu toţii, zi şi noapte
Îl gratulau pe-acest farsor
Cu ouă moi şi mere coapte –
Dar el urca nepăsător
L-au maltratat. Ce nu-i făcură?
În brânci afar-au vrut să-l dea…
Aş! răbdătoarea creatură
Că nu-nţelege se făcea
Primea zâmbind fluierătura
În dreapta-n, stânga-a salutat
Şi grav, bravând huiduitura,
Rolu-nainte şi-a jucat
Şi-ncet-încet, toţi gogomanii
De-acest farsor au fost nebuni;
La beneficii, în toţi anii,
Flori, daruri, saltanat cununi!
Că-n loc să poarte o tichie
Ca un farsor ce este, el
Şi-a pus pe cap cu fudulie
O cască mândră de oţel.
Şi joacă – joacă prost, da-i lege;
Stau paf toţi vieţii gogomani.
Paf! din succese în succese,
De douăzeci şi-atâţi de ani!
Şi ţine-te, d-acu reclamă:
Măreţ, sublim, nemuritor!
O lume-ntreagă îl aclamă
Ca pe un geniu creator!
Acuma-mbătrânit în slavă,
Sub casca lui de caraghios
Şi am zaharisit la glavă,
Vrea chiar triumful grandios.
Nobil metal nu e oţelul,
Dar scump destul, destul de greu…
Ca rol fu mare mititelul!
Hai, gogomani, la jubileu!
…………………………………..
Acesta a fost I.L. Caragiale! A tunat şi a fulgerat şi a avut o viaţă meteorică!
Ca profesor de istorie, vă las să meditaţi! Nu-s în măsură să-l judec pe I.L. Caragiale privind această poezie cu tentă politică, atât de acidă şi de violentă, ce vizează domnitorul şi legile adus în România, în data de 10 mai 1866!…
I.L. Caragiale rămâne I.L. Caragiale, omul cetăţii, ce murea la Berlin în noaptea de 8 spre 9 iunie, la 60 ani, 4 luni şi 7 – 8 zile…
……………………………………………………………………………………………
În continuare, I.L. Caragiale se prezintă şi într-o altă ipostază la poezia: „De ce?”
De ce, când o furtună
S-abate pe pământ
Cu furie nebună…
Cânt?
De ce, când luna plină
Revarsă peste crâng
Divina ei lumină…
Plâng?
De ce, când braţe goale
La piept cu dor mă strâng.
În de mătase poale
Plâng?
De ce? Că ştiu: părere
E tot pân’ la mormânt!
Plăcere – plâng… Durere…
Cânt.
Mereu să ne amintim pe 30 ianuarie, data de naştere a lui I.L. Caragiale, de acest geniu al teatrului românesc, şi nu numai!…
Profesor istorie – filosofie, Voicu T. Teodor
